1967: fanii Rapidului şi-au lăsat idolii fără bani şi fără ceasuri!

Giuleştenii au observat paguba la puţin timp după memorabilul meci de la Ploieşti care le-a adus primul titlu din istorie. Atunci, suporterii au dat năvală în vestiar nu doar ca să-şi "aclame" favoriţii.

Ion Ionescu este o veritabilă legendă a Rapidului. A crescut în Cotroceni, o zonă elitistă a Capitalei, dar s-a îndrăgostit de echipa muncitorească din Giuleşti încă de la vârsta de 7 ani, când "Nicolae Cristescu, fostul fundaş central al Locomotivei (n.r. - aşa cum s-a numit Rapidul) m-a dus la o selecţie".

Primul moment de cumpănă a survenit la terminarea junioratului. Rapid nu l-a considerat util. A fost salvat de Nicolae Roşculeţ, fostul jucător al "alb-vişiniilor", care ajunsese antrenor la "Ştiinţa" (n.r. - Sportul Studenţesc). "M-am dus acolo şi am avut un amical cu Dinamo Obor. La joc era prezent şi Angelo Niculescu, care era antrenor la naţionala de tineret. Am intrat după pauză, într-un moment în care Dinamo Obor conducea cu 1-0. Am câştigat cu 3-1. Am dat toate golurile, iar nea Angelo m-a chemat la «tineret». Cu naţionala de tineret am avut un amical cu Bahia, din Brazilia. I-am bătut cu 2-0 şi eu am dat un gol. Atunci, Rapidul şi-a dat seama că a pierdut găina cu ouă de aur şi m-a chemat înapoi. Dar am zis: «Stai aşa, că acum eu fac regulile!». Două luni s-a rugat Rapid de mine să mă întorc. Un angajat al clubului mă aştepta în fiecare seară la cămin, în scara blocului. Ajuns la Rapid, Dinamo a vrut să mă cumpere. M-a chemat nea Traian Ionescu (n.r. - legendarul antrenor al "câinilor") şi mi-a zis: «Măi, puştiule, nu vrei să vii la noi? Îţi dăm 100.000 de lei şi un apartament cu patru camere». I-am răspuns că nu pot, că sunt rapidist!", a rememorat "Puiu" Ionescu etapele în urma cărora a făcut saltul la echipa mare a giuleştenilor. Ce a urmat se ştie. Două titluri de golgheter al primei divizii (în sezonul 1962-1963, cu 20 de goluri, şi în ediţia 1965-1966, cu 24 de goluri). Titlul mult-visat, primul din cele trei aflate în palmaresul giuleştenilor, a venit la finalul ediţiei 1966-1967. Imediat după meciul de poveste de la Ploieşti, cu Petrolul, scor 0-0, fanii giuleştenilor au dat năvală peste idolii lor în vestiar.

Gândul lor n-a fost însă numai să-şi aclame idolii. "Suporterii au intrat atunci peste noi şi, după ce au ieşit, ne-am trezit toţi fără ceasuri, fără bani! Dar nu ne văitam. Câştigam bine: 20.000 de lei pe sezon. Aveam prime speciale cu Steaua şi cu Dinamo, câte 3.000 de lei", a rememorat, cu zâmbetul pe buze, Ion Ionescu. Totul a fost dat uitării, mai ales că a urmat un chef de pomină condus de Ioana Radu, cântăreaţa de muzică populară care fusese şefă de galerie la jocul de la Ploieşti. Dinamoviştii şantajau cu decretul 770 Cum a răzbit însă echipa surghiunită de familia Ceauşescu la doar doi ani după ce fostul dictator preluase puterea? "Rapid era echipa prigonită, dar anul acela ne-au scăpat din vedere. Câştigam meci după meci şi s-au prins când era prea târziu şi nu mai aveau ce să facă. Cu câteva etape înainte de final, Dinamo a avut meci cu Petrolul pe «23 August» şi am vorbit cu cei de la Petrolul. «Bateţi-i pe Dinamo, că vedem noi...». «Nu putem să-i batem!», ne-au spus ploieştenii. «Păi, de ce nu puteţi să-i bateţi, că aveţi echipă bună? », i-am întrebat noi. «Ne-au prins că nevestele au făcut chiuretaje şi riscau puşcăria!»", şi-a mai amintit Ionescu. Dinamo îşi perfecţiona de pe atunci "metodele specifice". Decretul 770 din 1966 înterzicea avortul şi acela a fost actul de naştere al generaţiilor numite mai apoi "decreţeii". Dinamoviştii au profitat de acest decret pentru a-i şantaja pe unii jucători ai Petrolului. "Câinii" au bătut atunci echipa "găzarilor", dar prahovenii nu s-au omorât cu firea în ultimul joc, cu Rapid, deschizându- le giuleştenilor drumul spre titlu. "Am avut şi noi atunci unul, care mi-e prieten şi care a «jucat» la noi", a afirmat, misterios, fostul atacant. Ion Ionescu a vorbit pe şleau despre cum se influenţau ierarhiile în acea perioadă şi ce "spate" avea, la rândul ei, echipa Rapid. "Steaua şi Dinamo aveau echipe bune, puteau bate pe oricine, dar, de multe ori, interveneau conducătorii care urmau apoi să dea explicaţii în faţa miniştrilor. Voiau să-şi ia măsuri de siguranţă la fiecare meci. Influenţele puternice au reînceput prin 1965", precizează "Puiu". Cum se face însă că echipa "feroviarilor" n-a avut succes şi sub domnia lui Gheorghe Gheorghiu Dej, cunoscut suporter rapidist? "Dej era rapidist, dar Rapid a picat prima dată prin '51. O delegaţie de muncitori s-a dus atunci la Dej: «Tovarăşu' prim secretar, pică Rapidul! Ajutaţi-ne!». «Ei, lăsaţi, că intră ei înapoi», le-a răspuns Dej. Ăsta e sprijinul pe care-l avea Rapid. Atunci când a picat Sportul, prin anii '70, s-a făcut prima divizie de 18 echipe, iar cine era în spatele Sportului n-a zis: «Lăsaţi, că intră Sportul înapoi! »", se încreţeşte Ionescu. De ce n-au putut s-o bată pe celebra Juventus Torino După titlul din '67, Rapid şi-a început prima aventură în Cupa Campionilor Europeni. În primul tur, adversară le-a fost echipa bulgară Trakia Plovdiv. În prima-manşă, bulgarii s-au impus cu 2-0. Rapid a anulat avantajul în retur cu două goluri marcate de Teofil Codreanu. Golul calificării, marcat în prelungiri, i-a aparţinut chiar lui "Puiu" Ionescu.

A urmat celebra Juventus Torino. "În tur, în deplasare, am pierdut greu. La noi, am avut ghinionul că a plouat cu două-trei zile înainte de partidă. Terenul a fost foarte greu şi ne-a dezavantajat. Eram echipa mai tehnică. Ei erau mult mai puternici şi s-au acomodat mai bine pe acel teren", a încheiat Ion Ionescu. SCÂNTEI. "Câinele" Nunweiller (3) îl marca atent pe Ionescu (centru) FĂRĂ EXPERIENŢĂ Povestea unui blat ratat Ion Ionescu susţine că rapidiştii nu puteau să facă blaturi, mai ales în Giuleşti, din pricina publicului fierbinte al "feroviarilor". "Am vrut să facem un blat. Noi jucam cu Crişul Oradea acasă, Petrolul - la CFR Timişoara. Crişul trebuia să ne bată pe noi, iar Petrolul trebuia s-o învingă pe CFR, ca să scape Oradea. Era stabilită. Noi ne facem că ratăm şi ei trebuiau să ne «surprindă» şi să ne dea gol. Aşa am şi făcut, numai că unul de la ei rata din toate poziţiile. La pauză era 0-0. Lumea s-a prins şi a început să ne huiduie, să strige «Hoţii, hoţii»! După pauză, am jucat serios şi i-am bătut cu 2-0, am dat eu două goluri. După ani, când mă întorceam din Germania în concediu, m-am oprit la Oradea şi am aflat ce se întâmplase atunci. Ăla de la Crişul care rata din toate poziţiile era cumpărat de CFR Timişoara!". DE CE N-A ANTRENAT "Nu eram din sistem" Ionescu a încercat să continue în fotbal, ca antrenor, mai ales că în timpul petrecut la Alemannia Aachen a făcut, în paralel, Şcoala de Antrenori de la Köln. "Dacă nu erai de la Steaua sau de la Dinamo, ce şansă aveai? Nu eram în schema lor. În '76, a fost o Adunare Generală a FRF în care m-au numit antrenor la naţionala de tineret. Peste cinci minute era însă fostul dinamovist Octavian Popescu în locul meu. Voiam să am aceleaşi rezultate ca şi în cariera de jucător, dar mi-am dat seama că nu puteam să ajung la rezultatele la care năzuiam. Dacă nu erai în sistem, nu puteai răzbi. Adică Steaua, Dinamo şi echipele «partenere» cu acestea. Antrenorii provenind de la aceste echipe aveau cele mai multe şanse să pătrundă în sferele înalte, să antreneze echipele mari şi naţionalele", a încheiat Ion Ionescu.

Perioada de antrenor la Buzău i-a priit însă cel mai mult. "A fost cea mai frumoasă. La conducere era Postelnicu. Înaintea unui blat, trebuia să facem rost de 20.000 de lei, cu care să cumpărăm meciul. La şedinţa de partid, Postelinicu i-a pus pe toţi directorii de fabrici să dea bani!". PLECAREA ÎN GERMANIA "Nu cu ăsta construim noi socialismul!" Ion Ionescu a fost unul dintre puţinii jucători care au avut şansa să plece în străinătate în plină perioadă comunistă. "Ceauşescu voia să arate că este liber, că s-a rupt de Moscova. Era la puţin timp după episodul Praga. Eram prieten cu Gheorghe Apostol şi m-am dus să-i zic că am o ofertă din străinătate. Apostol i-a spus mi nistrului Sportului de atunci: «Daţi-i drumul. Nu cu ăsta construim noi socialismul! ». A doua zi aveam aprobarea: "Poţi să pleci». Ordinul era semnat de Ceauşescu. Aşa am ajuns la Alemannia Aachen. La început se uitau cam ciudat nemţii la mine. Credeam că-s vreun fomist. La meciul de debut, un amical cu Arsenal Londra, am dat două goluri şi şi-au schimbat părerea. Eu şi cu belgianul Claessen eram vedetele echipei. În rest, eram formaţie «muncitorească». În primul an, 1968-1969, am terminat pe locul doi, după Bayern (n.r. - cea mai bună clasare în Bundesliga a Alemanniei). În al doilea sezon am început şcoala de antrenori de la Köln, plecam dimineaţa şi mă întorceam după-amiaza, pe la ora 16.00. Nu prea mă antrenam serios. Echipa a avut un sezon slab şi a retrogradat", şi-a continuat povestea "Puiu". După o trecere meteorică pe la FC Bihor, Ionescu a luat iar drumul străinătăţii, ajungând la Cercle Bruges. "Cei de la Alemannia m-au chemat când au făcut centenarul (n.r. - în 2000), mi-au dat şi un un DVD cu golurile mele marcate acolo. Au venit până la Bucureşti, să mi-l aducă", ţine "Puiu" să remarce recunoştinţa nemţilor. "Europa Liberă mi-a oferit 100.000 de mărci" Fostul rapidist n-a fost tentat să rămână în Germania Federală, chiar dacă a fost îmbiat cu mulţi bani. "Europa Liberă mi-a dat 100.000 de mărci, şi erau bani mulţi atunci, ca să vorbesc despre fotbalul românesc, despre comunism. N-am vrut. Eram cinci copii, aveam părinţii în ţară", ne-a mai declarat Ionescu. "Dan Coe a vorbit şi l-au «agăţat». Oficial, s-a spus că s-a spânzurat, dar cred că a fost ajutat s-o facă!", ne-a mai dezvăluit avocatul. Câţi bani a câştigat în Germania? "Primele erau mari, 5.000 de mărci la victorie. Salariul era de 1.200 de mărci pe lună. Am venit de acolo cu maşini, pe care le-am vândut în ţară. Am adus patru-cinci autoturisme, Audi, Opel, Mercedes...". DESPĂRŢIRE. Meciul cu Metalul a fost ultimul la Rapid (în medalion, în tricoul echipei Alemannia Aachen) PROBLEME DE FAMILIE Cum a ratat Mondialul mexican din 1970 "Puiu" Ionescu a făcut parte din generaţia 1970 a naţionalei. Îl venerează pe Nicolae Dobrin, pe care-l consideră la fel de bun ca Gică Hagi, dar are un mare regret: "Am ratat participarea la Campionatul Mondial din pricina unei probleme familiale. Dădusem două goluri în acele preliminarii, cu Grecia, eram titular. În locul meu, Angelo Niculescu l-a luat pe Sandu Neagu (n.r. - care a şi marcat la turneul final, cu Cehoslovacia). Ţin minte că, după ce m-am întors la Aachen, conducerea clubului german m-a amendat. Mi s-a spus: «Ce, noi te trimitem să-ţi reprezinţi ţara, iar tu refuzi?»", explică fostul internaţional. GENERAŢIA GUADALAJARA. Echipa naţională, în timpul unui turneu în RDG. Ionescu e primul din stânga (sus) "Spectatorii sunt victime colaterale. E inadmisibil să pui naţionala să joace în afara ţării. Cu Grecia, ori joci la ei, ori la noi. Oamenii ăştia sunt, nu poţi să le închizi gura!" ION "PUIU" IONESCU, fost internaţional CV Ion "Puiu" Ionescu

• Data şi locul naşterii: 5 aprilie 1938, Bucureşti;
• Postul pe care a evoluat: atacant;
• Echipe la care a jucat: Rapid (1960-1968), Alemannia Aachen (1968 - 1970), FC Bihor (1970) şi Cercle Bruges (1970-1972);
• Meciuri şi goluri în Liga I: 184/107;
• Meciuri şi goluri în Bundesliga: 46/10;
• Meciuri şi goluri în Belgia: 30/8;
• Meciuri şi goluri la echipa naţională: 24/5;
• Golgheter în Liga I: în sezonul 1962-1963 (20 de goluri) şi în ediţia 1965-1966 (24 de goluri).