Scrisă în jurul anului 1.000, de Murasaki Shikibu, aristocrată japoneză, Povestea lui Genji (Polirom) a fost tălmăcită în limba română, după douăzeci de ani de frământări, de Angela Hondru, o distinsă doamnă cu care am avut onoarea să purtăm acest dialog

Evenimentul zilei: Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre povestea din spatele Poveştii lui Genji.

Angela Hondru: Nu înainte de a adresa calde mulţumiri Editorului, care şi-a asumat acest act cultural de o valoare deosebită. Împărtăşesc împreună cu dumneavoastră şi cu cititorii bucuria unei ediţii splendide a Poveştii lui Genji (1008?), considerat de mulţi exegeţi a fi primul roman al lumii. A fost scris într-o perioadă de stabilitate politică, Epoca Heian (784 – 1185) însemnând „epoca păcii şi a liniştii”. Este de asemenea socotită „epoca de aur” a culturii japoneze, care a început să-şi croiască un drum propriu după încetarea relaţiilor culturale cu China. Nu numai arhitectura şi rulourile pictate au atins apogeul în această perioadă, ci şi literatura. Noul tip de scriere fonetică, kanabungaku (iniţiată de Kūkai – 774-835, preot, poet, caligraf, pictor), a dus de la imitarea rigidă a stilului chinezesc la un stil original japonez, practicat de femei din familii aristocratice. Printre ele se numără şi Murasaki Shikibu (973? - ?), care ne oferă prin Povestea lui Genji un tablou realist şi, aş spune, complet al vieţii culturale din capitala Japoniei Heian-Kyō.

Intertitlu: Poemele waka - arta celor 31 de silabe

 

• Cum aţi ajuns să traduceţi această capodoperă niponă? Ce dificultăţi aţi întâmpinat? Dar, mai ales, cum aţi reuşit, stimată doamnă, să tălmăciţi poemele waka, să potriviţi şi să împăcaţi delicatele silabe astfel încât să nu le periclitaţi sensibilitatea?
• Ispita de a traduce această comoară a literaturii japoneze mi-a dat târcoale de mai multe ori, dar a devenit realitate după aproape douăzeci de ani de ezitări, chiar de încercări timide făcute doar pentru mine. Încurajată de prieteni japonezi, care mi-au promis ajutor (şi de ajutorul cărora am beneficiat şi la alte traduceri), mi-am luat inima-n dinţi. Începutul a fost tare greu pentru că nu-mi găseam „calea” care să mă mulţumească. Am luat de la capăt de trei ori primele cinci capitole. Spaţiul nepermiţându-mi să intru în detalii, fac trimitere la Nota traducătoarei pentru aflarea unor dificultăţi întâmpinate. Am să mă opresc puţin doar asupra tălmăcirii poemelor waka ce constau din 31 de silabe alăturate în aşa fel încât se ridică la rangul de artă. Da, a trebuit să am grijă să nu le periclitez sensibilitatea. La multe dintre ele am stat şi am cugetat ore-n şir sau le-am lăsat deoparte şi le-am reluat în ziua următoare. Abia după vreo două sute de poeme am început să mă simt mai în largul meu. Asta nu înseamnă că s-a scurtat timpul de înţelegere şi de redare sau că nu mi s-a întâmplat să interpretez şi greşit. Am avut însă norocul să-mi fie verificate şi corectate cu rigurozitate de către doamna Mayo Nishiike, care nu mi-a trecut cu vederea nici o abatere. Pe parcursul traducerii am înţeles că ritualul ocupă un loc aparte în lumea japoneză în interiorul căreia instituie o ordine, una care vibrează pe altă lungime de undă decât aceea cu care suntem noi obişnuiţi. De exemplu, ritualul poeziei care la un moment dat a constituit cel mai rafinat mijloc de comunicare între tineri nu face excepţie, el conducând de multe ori la încheierea căsătoriei. În nunta românească, ritualul poeziei nu există. În schimb, poezia ritualului din nunta tradiţională vine să amplifice aerul de sărbătoare, ceremonialul nupţial căpătând şi mai multă viaţă, fiind o adevărată revărsare de bucurie şi vitalitate - exact la polul opus sobrietăţii japoneze. Dar, surprinzător, ritualul poeziei în societatea poligamică japoneză devine de prisos în cazul căsătoriilor aranjate pentru că sentimentele nu au nici o valoare.

Mai există poeme care servesc în roman ca punte între două persoane ce nu ar putea sta de vorbă altfel, din cauza diferenţei de statut social. Ori, dacă stau, intervine complicatul limbaj onorific ce lipseşte din poeme. Aici ne întâmpină comunicarea de la suflet la suflet, netrecută prin filtrul elaboratelor formule de adresare. Poemele pot de asemenea lega evenimente şi scene care par îndepărtate unele de altele în spaţiu sau în timp, oferind o reţea subtilă de legături contextuale care au totodată rolul de a sublinia relaţiile complicate dintre personaje. Nu în ultimul rând, poemele sub formă de dialog dau o dinamică şi o supleţe aparte romanului, dar nu se pot trece cu vederea nici cele independente, care scot în evidenţă singurătatea personajului, punctând o durere sau o stare emotivă. Fireşte că nu mi-a fost uşor, însă mi-a plăcut mult să fiu atentă la fiecare detaliu, să caut o modalitate de exprimare care să nu ştirbească în vreun fel intenţia şi sensibilitatea autoarei, dar să-mi marcheze totuşi stilul.

Căsătoria ca unealtă politică

Ce valoare aveau sentimentele, mai ales dragostea, în Japonia epocii lui Genji – căsătorit, la rândul lui, cu propria mătuşă? Alexandra Hondru explică: „Într-o societate poligamică precum aceea din Epoca Heian, dragostea nu devenea mobilul căsătoriei, ci mai degrabă servea ca unealtă politică atât în mâna femeilor, cât şi a bărbaţilor. O atenţie deosebită se acorda alianţelor matrimoniale pentru că, practic, singura posibilitate de a urca pe scara socială şi politică era asigurarea unei partide bune. Totuşi, autoarea ne răsfaţă şi cu o poveste frumoasă de dragoste - dragostea lui Genji pentru „personajul” Murasaki, fără ca aceasta să dovedească vreuna din calităţile asociate cu puterea femeii din Epoca Heian: să fie copil de os împărătesc, să aibă obârşie aleasă pe linie maternă, să se bucure de sprijin politic, să aibă copii sau rang înalt (celelalte soţii ale lui Genji beneficiind măcar de una din aceste „calităţi”)”.

Femeia ieri, femeia azi

„Ele (n.m. – femeile) sunt personajele pasive care aşteaptă, neavând nici măcar dreptul la iniţiativă. Ce aşteaptă? Să fie vizitate seara şi părăsite în zori” – aceste rânduri, impresionante prin mesajul lor, redau o perioadă demult apusă. Care este statutul femeii astăzi, în îndepărtatul Răsărit? „Străinii sunt – şi au fost întotdeauna - ţinuţi la distanţă de „o lungime de sabie” de tot ceea ce ar putea dezvălui universul intim al japonezilor. E greu să desluşim adevărata trăire dincolo de „masca zâmbăreaţă”, însă oricum, în zilele noastre, japonezele nu mai stau ascunse după paravane şi perdele. Le vedem în carne şi oase, crescându-şi copiii, făcând cumpărături, participând la mondenităţi, muncind chiar şi în domenii considerate până nu demult apanajul bărbaţilor. Poate se minunează şi ele cum au reuşit să sară obstacol peste obstacol…”, spune Alexandra Hondru.

O formă de frumos: muzica

Ce rol aveau poezia, muzica, artele, cultura, în general, în Japonia din acea vreme? Alexandra Hondru are cuvântul: „În „epoca de aur” a culturii japoneze, sensibilitatea la frumos se exprima prin muzică, poezie, caligrafie. Muzica a jucat un rol deosebit de important în viaţa aristocraţilor de la acea vreme. Le plăcea nu numai să asculte muzică, dar fiecare ştia să cânte cel puţin la un instrument. Pe lângă evenimentele muzicale prilejuite de sărbători anuale sau de ceremonii familiale ori oficiale, pe parcursul romanului întâlnim nenumărate concerte improvizate la Palat sau la vreun conac din capitală”.

Caligrafia sau cum să cucerești un bărbat

Ce însemna caligrafia pentru viaţa de la Curtea Japoniei lui Genji? Cum este ea privită astăzi, în epoca digitalizării? „În timpul lui Genji, caligrafia era considerată „oglinda sufletului”, fiind prima care câştiga inima unui bărbat, înainte chiar ca el să desluşească mesajul transmis. Nu ştiu cât de mult îşi pune digitalizarea amprenta asupra caligrafiei, nu am urmărit fenomenul, dar ea nu va pieri ca artă. Japonezul nu dă cu piciorul la ce este al lui, tradiţionalul şi modernul coexistă paşnic”, consideră Alexandra Hondru.

Aristocrata scriitoare

Murasaki Shikibu (c. 977-1016) s-a născut în Heian-Kyō, la acea vreme capitala Japoniei, într-o familie aristocratică ce domina scena politică a Epocii Heian - Clanul Fujiwara. Mare erudit, tatăl ei a avut grijă să primească o educație aleasă, cultivându-i interesul pentru literatură și talentul de scriitoare. La douăzeci de ani s-a căsătorit cu un bărbat mult mai în vârstă, cu care a avut o singură fată, dar soțul i-a murit curând. Rămasă văduvă, a acceptat să devină doamnă de onoare a Împărătesei Shōshi, dedicîndu-și scrisului orice clipă de răgaz. În acea perioadă a ținut un jurnal intim (Murasaki Shikibu Nikki), în care a povestit întâmplări din viața de zi cu zi de la Curte și a compus poeme waka de o sensibilitate și delicatețe tulburătoare. Tot atunci a scris și Povestea lui Genji (Genji Monogatari), o cronică de o complexitate şi profunzime uluitoare.