S-au scris nenumărate cărți și articole despre Constantin Brâncuși, țăranul român care - potrivit istoricului de artă Pavel Șușară - „a întrerupt surprinzător și definitiv stereotipul a două mii de ani de sculptură și de gândire tridimensională”. Cum percep, astăzi, românii opera lui Brâncuși, ce înseamnă el pentru arta universală, dar și ce rol au jucat femeile în creația brâncușiană, descoperiți în rândurile de mai jos
În 1903, Constantin Brâncuși a onorat prima comandă a unui monument public - bustul generalului medic Carol Davila - , lucrare de pe urma căreia își propusese să-și plătească drumul până la Paris, unde visa să-și continue studiile. Doar că, nemulțumiți de nasul prea lung și de forma epoleților, cei care comandaseră bustul lui Davila refuză să-i plătească artistului.
Brâncuși le întoarce spatele, refuzând să ajusteze nasul generalului. Memoriile sale stau mărturie: „Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva se înnăscuse în mine şi nu am mai putut răbda. Am făcut stânga - mprejur (…) şi dus am fost”.
„Dus am fost” a însemnat nici mai mult, nici mai puțin decât un drum de 2.000 de kilometri până la Paris, parcurs pe jos, cu escale la Budapesta, Viena și München, unde s-a înscris la Academia Regală de Arte Frumoase, lucrând ca infirmier pentru a se întreține.
Taverna Moilard, spălătorul de pahare
Și-a construit însă cu încăpățânare destinul, în ciuda pneumoniei contactate ulterior în Elveția (a fost îngrijit șase luni într-un spital de maici) și a traiului umilitor din capitala Franței. „La Paris, am lucrat, la început, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurant (n.r. - în taverna Moilard). Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Mă specializasem în spălatul paharelor”.
În 1905, ambițiosul Brâncuși era înscris deja la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts. Intrase, așadar, pe făgașul unei existențe care avea să schimbe pentru totdeauna arta lumii.
Ce l-a diferențiat pe țăranul din Hobița de alți copii săraci
Astăzi, la 142 de ani de la nașterea lui Brâncuși, se impun, celebrând acest moment unic, câteva simple întrebări. Cine a fost omul Brâncuși? Dar artistul Constantin Brâncuși? Pavel Șușară, istoric și critic de artă, a avut amabilitatea să ne răspundă:
„Omul Constantin Brâncuși nu a avut, la prima vedere, nimic ieșit din comun, pornirea sa în lume fiind oarecum tipică pentru copiii proveniți din familiile de țărani săraci, în căutarea unei șanse de a-și face o viață mai bună. Intrarea la stăpân, învățarea unei meserii, urmarea unei școli din care să iasă cu o calificare, iată traseul, prin nimic spectaculos, pe care l-a urmat și Brâncuși”. Totuși, ce l-a făcut special pe băiatul sărac din Hobița?
Pavel Șușară
Puterea unică a gândului
„Ce l-a diferențiat radical de orice alt copil pornit pe același drum au fost, pe de o parte, înzestrarea lui ieșită din comun, manualitatea lui excepțională, iar, pe de altă parte, disponibilitatea mentală și o putere unică a gândului, orientate către căutarea de forme și de soluții noi. Artistul Constantin Brâncuși a împlinit vocația omului și a întrerupt surprinzător și definitiv stereotipul a două mii de ani de sculptură și de gândire tridimensională”, apreciază Pavel Șușară.
„Românii nu îl percep pe Brâncuși”
„Ce înseamnă Constantin Brâncuși pentru arta universală? Cum ar trebui să-l perceapă românii? Îl merită românii pe Brâncuși?”. Sarabanda întrebărilor e stinsă calm, doct: „Constantin Brâncuși a scos sculptura, ca formă concretă și ca meditație artistică, din discursivismul și din figurativismul ei clasico-renascentist, aducând-o, prin nonfigurativ și prin redefinirea simbolică a formei, în sistemul de gândire al orientului iudaic și bizantin, acolo unde chipul cioplit este explicit interzis”, consideră Șușară.
Despre imponderabilitate
Mai mult: „Brâncuși a desubstanțializat sculptura, a sustras-o imperativului materialist al masei și a reașezat-o în spațiul nonmaterial al imponderabilității. Românii ar trebui să perceapă în Brâncuși exact această energie care dă expresie concretă spiritului inefabil, perfect compatibilă cu nonfigurativismul cioplitorilor anonimi și cu interioritatea credinței de factură oriental-ortodoxă.
Din păcate, românii nu îl percep pe Brâncuși, doar îi folosesc cu patetism numele și repetă stereotip refrenuri exegetice narcisiace sau truisme demult expirate. Spațiul românesc îl merită, evident, pe Brâncuși așa cum îi merită pe toți marii creatori pe care i-a dat lumii, dar conștiința de sine actuală a României, așa cum este ea definită prin acțiunea publică, nici nu îl identifică și nici nu îl merită”.
„Nu a fost dependent de femei”
Ce rol a jucat sexul frumos în creațiile lui Brâncuși? Pavel Șușară fandează elegant: „Ca în orice viață creatoare în care nu bărbații au avut roluri importante, ca în cazul lui Gide, Witgenstein, Oscar Wilde etc, femeile au avut un rol excepțional și în viața și în creația lui Brâncuși.
Femeile care i-au trecut prin viață, prin atelier și prin pat, pentru ca, mai apoi, într-un fel sau altul să încremenească și în operă, au fost destule și, nu o dată, ieșite din comun, de la surorile Codreanu și pâna la Maria Tănase și la Peggy Guggenheim. Dar, în ciuda acestui trafic bogat, Brâncuși nu a fost dependent de femei.
Peggy povestește cum, după ce a achizițonat o Pasăre, dar și după ritualul inevitabil de buduar, Brâncuși a condus-o până afară, iar la desparțire a lăcrimat. Nu știu nici acum, povestește Peggy, dacă a plâns după mine sau după Pasăre! Cam asa ar putea fi descrisă relația lui Brâncuși cu femeile: intensă, dar fără a oferi certitudini”.