Joi, 27 martie, pe la ora opt şi jumătate seara, Radu Lupu a intrat în scena sălii de concerte a Filarmonicii din Berlin, a primit aplauzele cu un gest scurt şi s-a aşezat la pian. Lîngă el, la pupitru, Ivan Fischer. În scaunele de sub puterea baghetei şedea orchestra tradiţional considerată drept cea mai bună a lumii, Berliner Philarmoniker.
Pe stativele lor, era deschisă partitura Concertului nr. 4 pentru pian de Beethoven. Se face linişte. De-odată, se aude pianul cîntînd prima temă. Singur. Ai impresia unei improvizaţii. Deşi l-am auzit de atîtea ori, acest început nu încetează să mă surprindă. Delicat, cald şi pansiv – "piano dolce", cere Beethoven. În sala Filarmonicii din Berlin (arhiplină, inutil să adaug) miracolul Radu Lupu începe cu prima notă.
Beethoven a început să se gîndească la acest concert în 1803, a lucrat la el cu întreruperi, l-a terminat în 1806, şi l-a dedicat arhiducelui Rudolf la Austriei, elevul şi protectorul său. Compozitorul a fost şi primul său interpret, într-un concert privat la palatul prinţului Lobkowitz, în martie 1807. (Arhiducele Rudolf, prinţul Lobkowitz şi prinţul Kinski vor decide în 1809, să pună mînă de la mînă ca să-i asigure lui Beethoven o rentă anuală de 4000 de florini "pentru ca acest geniu puternic să nu mai fie jenat de necesităţile vieţii şi să nu mai aibă alte griji". Pînă la urmă, Kinski nu a plătit nimic pentru că a plecat imediat la război şi a uitat, Lobkowitz a plătit partea sa pînă în 1811 şi doar arhiducele Rudolf şi-a plătit constant treimea pînă cînd Beethoven a murit, în 1827.)
Desigur, nu ştim nici cum a sunat concertul în forma sa finală în mintea lui Beethoven, nici cum a sunat cîntat de compozitor. Asta este soarta muzicii. Ea nu există pur şi simplu, ci se naşte de fiecare dată cînd e cîntată şi moare la sfîrşitul concertului. Memoria muzicii este fie personală, a celor care o aud cînd se cîntă (şi în acest caz e atît de subiectivă, încît nu poate avea nici o relevanţă pentru altul) , fie "tehnică", stocată pe foi de hîrtie pline cu fel de fel de semne care reprezintă forma căzută, scrisă, a muzicii. Muzica, evident, nu e scriere. Partiturile sunt semne muzicale. Prin ele compozitorii ne transmit ceva din mintea lor, pentru că altfel nu se poate transmite.
Pentru cineva minimal instruit în semiotică, este o situaţie clasică: un creator transmite lumii creaţia sa prin semne, dar nu semnul este creaţia lui. Cel puţin pînă la apariţia unor mijloace tehnice de înregistrare a muzicii, scrisul semnelor pe hîrtie (portative, chei, note, indicaţii etc) era unicul mijloc de a transmite "muzica" în afara cercului mai mic ori mai mare a celor care o puteau asculta. De fapt, nu putem avea nici o idee dacă ceea ce a cîntat Radu Lupu la Berlin pe 27 martie 2014 este aproape sau departe de ceea ce a cîntat Beethoven cu exact cu 207 ani înainte, la Viena. Aşadar, miracolul Radu Lupu este adevărul său, nu al lui Beethoven.