Cu 161 de ani în urmă, războiul din Crimeea, izbucnit în 1853 între forţele aliate – Franţa, Anglia, Turcia – şi Rusia a servit drept catalizatorul unificării celor două prinicipate române – Moldova şi Muntenia.
În cartea sa, "Viaţa şi opera lui Cuza Vodă", istoricul Constantin C. Giurescu explică pe scurt acest episod. Având pretext aparent religios, legat de disputa dintre ordodocşii sprijiniţi de ţarul Rusiei şi catolicii sprijiniţi de împăratul Franţei Napoleon al III-lea ce ţinea de controlul asupra locurilor sfinte de la Ierusalim şi Bethleem, războiul a pornit de fapt pentru a strica pofta din ce în ce mai mare a cercurilor ţariste expansioniste să ajungă la Constantinopol şi la strâmtorile ce leagă Marea Neagră de cea Mediterană. În acest scop, Rusia ocupase de fapt cele două ţări româneşti – Muntenia şi Moldova, drept cap de pod – impunându-le şi câte un Regulament organic, vegheat de câte un ispravnic numit de ţar. Aşa cum vrerea Rusiei însemna o atingere gravă a echilibrului european, Franţa şi Anglia, susţinute de Sardinia, au sărit în ajutorul Turciei. Luptele au început mai întâi pe teritoriul Munteniei, în Dobrogea, dar în scurt timp aliaţii au mutat teatrul de război în Crimeea, atacând Sevastopolul. După trei ani de lupte sângeroase Rusia a pierdut războiul şi a fost nevoită să se retragă din principatele române în conformitate cu Tratatul de la Paris din 30 martie 1856. Regulamentele organice prin care Rusia îşi exercita protectoratul în Principate încă din anul 1826 au fost anulate şi Principatele, sub garanţia colectivă a puterilor europene, urmau să constituie Divanuri ad-hoc cu scopul abolirii lor, reieşind din interesele proprii ale ţărilor româneşti. În acest proces s-au inclus foarte activ forţele unioniste din ambele principate, care încă din timpul Revoluţiei de la 1848 jinduiau, laolaltă cu mişcarea unionistă din Transilvania, unirea pământurilor româneşti şi constituirea naţiunii române într-un stat mai puternic, capabil să facă faţă presiunilor imperialiste care se manifestau atât din partea Turciei, în declin, cât şi din partea Austriei, dar mai ales din partea Rusiei, în plină expansiune. Efortul lor s-a încununat de succes la 24 ianuarie 1859 odată cu alegerea moldoveanului Alexandru Ioan Cuza ca domnitor şi al Munteniei. Astfel, Rusia se comportă şi astăzi exact ca imperiul ţarist în secolul XIX, încercând să impună un protectorat păgubos nouă prin instrumentele CSI şi prin promovarea la scară internaţională a aşa numitului "drept legitim" al ei asupra spaţiului ex-sovietic, iar acum, odată cu reocuparea Crimeii, şi ex-ţarist. Numai o clasă politică mioapă poate să nu vadă că Tratatul ratificat de Parlamentul Republicii Moldova în 1994 de înglobare a noastră în CSI nu este unul de colaborare şi dezvoltare reciprocă, ci unul de înglobare în sfera intereselor expansioniste ruseşti. Dar ce înseamnă insistenţa Rusiei şi a unor agenţi de influenţă ai ei din parlament care speculează necesitatea garantării suplimentare a statutului de neutralitate a Republicii Moldova? Este culmea cinismului în condiţiile în care Rusia ţine sub ocupaţie de mai bine de douăzeci de ani un teritoriu aparţinând de drept Republicii Moldova.
Merită să reţinem că războiul din Crimeea de la 1853 a fost unul de contracarare a tendinţelor expansioniste ale Rusiei şi ţările române au putut valorifica din plin efortul unit al puterilor aliate, abolind nişte regulamente străine şi împlinind visul de unire întrun stat mai puternic şi mai protejat al românilor. Acţiunile de astăzi ale Rusiei nu lasă îndoieli asupra caracterului politicilor sale. Puterile aliate ezită să se confrunte direct cu Rusia ca să o oprească să-şi lăţească teritoriile pe seama ţărilor vecine. După evenimentul "Crimeea anului 2014" şi cele două state româneşti, existente astăzi, trebuie să se gândească foarte bine cum pot să-şi consolideze poziţiile. România se află deja la adăpostul de securitate NATO şi în zona de prosperitate UE. Rămâne Republica Moldova să se apropie cât mai mult de acestă zonă. Desigur, mai întâi de toate Republica Moldova va trebui să manifeste caracter şi să rezolve patru sarcini prioritare pentru ea: 1. Să iasă de sub protectoratul Rusiei impus de Tratatul neocolonial al CSI; 2. Să determine Rusia să îşi retragă trupele de pe teritoriul ocupat; 3. Să aducă spaţiul informaţional în conformitate cu interesele sale naţionale; 4. Să legitimeze cât mai curând asocierea la UE. Să le rezolvăm tot atât de eficient, cum le-au rezolvat predecesorii noştri la 1859. Or, ca şi atunci, Crimeea pentru români poate fi o prevestitoare. Depinde, desigur, cum gestionăm situaţia.
Recomandările noastre
