O notă pe pagina de facebook a fiului său amintea zilele trecute că se împliniseră 95 de ani de la naşterea lui Alexandru Paleologu. Cum nu am prea zărit menţiuni în presă, simt că fac, cu modestele-mi posibilităţi, puţină dreptate dacă azi, aici, scriu despre Alexandru Paleologu.
Am fost, alături de alte milioane, un spectator fascinat al său. I-am citit cărţile şi interviurile, am absorbit cu nesaţ poveşti despre el de la cei care l-au cunoscut şi mi-am lăsat, în unele privinţe, gustul modelat de opţiunile lui. Am intervenit public, de departe, cînd, prin anii 2000 – 2001 am crezut că i se face o nedreptate într-o anume împrejurare şi chiar prieteni mai vechi ori mai noi îi întorceau, crud şi tîmpit, spatele. După intervenţia mea, prin intermediar, am primit un semn de simpatie din partea sa şi m-am simţit onorat. Cînd cel pe care îl consider mentor a mărturisit public, la un moment dat, că Alexandru Paleologu a fost o prezenţă decisivă în formarea sa, m-am simţit, indirect dar bucuros, sub influenţa lui.
Contribuţia lui Alexandru Paleologu la edificul intelectualităţii româneşti este, pe cît de importantă, pe atît de greu sistematizabilă. Plimbîndu-se cu o eleganţă spirituală desăvîrşită prin domenii vaste ale culturii, Alexandru Paleologu a inaugurat (sau, dacă nu, măcar a consacrat definitiv) un anumit tip intelectual, promotor al unei anumite . A scris despre Platon şi Noica fără să fie filozof, despre Sadoveanu ori E. Lovinescu fără să fie critic literar, despre Tarkovski fără să fie critic de film, despre Shakespeare fără să fie teatrolog, despre Velasquez şi Ion Andreescu fără să fie istoric al artei, despre escatologie fără să fie teolog. O făcea cu o asemenea uşurinţă şi naturaleţe, încît metoda şi rigoarea erau vizibile doar pentru un ochi expert. Mircea Zaciu, de pildă, găsea geometrie riguroasă în textele despre literatură ale lui Alexandru Paleologu.
În orice caz, în nici unul dintre textele sale nu ai, măcar pentru o secundă, impresia locului comun (cred că banalitatea şi neinteresantul ar fi fost otrăvurile cele mai dăunătoare spiritului într-o listă a relelelor alcătuită de Alexandru Paleologu) şi ai, de fiecare dată, sentimentul proaspăt al experienţei de viaţă. În fond, marea lecţie a lui Alexandru Paleologu nu e una de cultură, ci una de viaţă: cultura nu este o formă de evaziune, un refugiu sau o cutie aurită unde bagi capul cînd ţi-e frică de ceea ce o să ţi se întîmple, ci o cîrjă extrem de utilă mersului şchiopătat prin viaţă. Degeaba priveşti un tablou de Velasquez dacă, după aceea, pleci la fel cum ai venit. De fapt, nu ai întîlnit cultura, chiar dacă ai petrecut trei ceasuri la Prado. Elitist, Alexandru Paleologu era tocmai în acest sens: sînt puţini cei care se schimbă interior după ce privesc un tablou. Puţini, adică o elită. Pe aceştia îi confirmă Alexandru Paleologu, ca ei ar trebui să fim toţi, vrea el să ne spună şi, dacă nu sîntem, măcar să-i apreciem pe cei care pot fi.