19 august 1991. Mos cova este tre zită de un uruit sinistru: 360 de tancuri, 42 de blindate și 4.000 de militari mărșăluiesc spre centrul capitalei.

Televiziunea națională difuzează (la ora 7 dimineața!) Lacul Lebedelor, fără a oferi nicio relatare a evenimentelor. Comuniștii, exasperați de reformele lui Mihail Gorbaciov, lansaseră lovitura de stat, pentru a împiedica destrămarea URSS și a o transforma din nou în patria „socialismului biruitor”.

Cu o zi înainte, pe 18 august, fusese înființat Comitetul de Stat de Urgență, GKCP. Din el făceau parte, între alții: vicepreședintele URSS - Ghenadi Ianaev, numit președinte interimar, șeful KGB – Vladimir Kriucikov, ministrul de Interne – Boris Pugo, ministrul Apărării – Dmitri Iazov și primministrul Valentin Pavlov. Oficial, Gorbaciov se afla în vacanță, însă, în realitate, fusese arestat și ținut ostatic la reședința sa din Crimeea, sub pază armată.

După modelul brevetat de KGB și în România, în 1989, puciștii ocupă Televiziunea și Radioul, și dau comunicate agresive în care acuză „vechiul regim” de dezordini la Moscova și Sankt Petersburg. În realitate, aici, populația începuse să iasă în stradă, pentru a se opune revenirii la putere a comuniștilor dogmatici.

Tentativa de lovitură de stat va dura doar câteva ore. Între puciști existau disensiuni grave – ideologice sau de împărțire a puterii – iar organizarea lor era defectuoasă. Membrii GKCP sunt luați prin surprindere de reacția populară viguroasă. Armata refuză să execute ordinele ministrului Apărării, Dmitri Iazov. O unitate de tancuri trece fățiș de partea poporului („Armata e cu noi!”) și ocupă poziții de apărare în jurul Parlamentului, care devine simbolul democrației și libertății.

Președintele RSFS Ruse, Boris Elțîn, profită de ocazie și se așază în fruntea rezistenței: imaginea cu el cățărat pe un tanc (foto) în fața Casei Albe, clădirea Parlamentului, vorbind mulțimilor, face înconjurul lumii. În conștiința rușilor, dar și a cancelariilor din stră- inătate, cu Gorbaciov scos din joc și neputincios, Elțîn devine noul lider de la Moscova.

Dată fiind turnura situației, un plan al Grupului Alfa (forțele speciale ale KGB) de a lua cu asalt Parlamentul este abandonat. Pe câteva străzi au loc confruntări sporadice, totuși, pe ansamblu se înregistrează puține violențe.

Pe 22 august 1991, Gorbaciov se întoarce la Moscova, escortat de trupele fidele ale lui Elțîn, Părintele „perestroikăi” încearcă zadarnic să se cramponeze de scaunul său de la Kremlin: epoca lui trecuse.

Puciul eșuat nu face decât să accelereze destrămarea Uniunii Sovietice, deși în luna martie, 76% dintre ruși se declarau pentru supraviețuirea acesteia. Ca sub un efect de domino, cele 15 republici sovietice își cer independența una după alta. În fruntea Federației Rusiei, Boris Elțîn lansează o campanie dură de părăsire a socialismului.

După o jumătate de secol de Război Rece, una dintre tabere dispărea în neant. Lumea devenea monopolară, cu Statele Unite lider necontestat. Cine putea bănui atunci că al șaptelea prim-ministru numit de Elțîn, un tânăr cu vechi state în KGB, va fi cel care va relansa cursa?