Evoluția de pe frontul ucrainean nu e deloc bună.

Acordul de la Geneva s-a dovedit a fi, ca atîtea alte acorduri de pace din istorie, o vorbă goală, bună doar de pretext pentru escaladarea conflictului (”voi nu respectați acordul” vs. ”ba, voi!”).  Nivelul încrederii între Rusia și Vest este zero. Fiecare dintre tabere este refugiată în propria înțelegere a evenimentelor și nu sînt semne că s-ar clinti de-acolo. Vestul pleacă de la două premise esențiale.

Prima, că între separatiștii proruși care au pornit insurgența pentru ruperea Ucrainei și Kremlin este o legătură directă.

A doua, că Rusia are un plan mai vast de expansiune  și caută/crează pretexte. Rusia pleacă și ea de la două premise esențiale.

Prima, că Vestul a încălcat un aranjament strategic anterior, anume acela de a nu extinde aria alianțelor sale (UE, dar mai ales NATO) spre Est. Această premisă este consecința unei credințe atît de bine crescute în creierul rus, încît nici nu le dă prin cap să o chestioneze, și anume că lumea este o sumă a sferelor de influneță a celor mari. Ideea că un popor mic ar putea fi liber să decidă propria soatră este pur și simplu de neconceput pentru Kremlin, și nu de ieri, de azi.

A doua premisă a Rusiei este  că Vestul manevrează ocult în spațiile din zona de influență rusă, astfel încît să pară că popoarele respective cer, cu sacrificii chiar, intrarea în aceste alianțe. Retorica e comună: cele două tabere se acuză una pe alta că nu respectă dreptul la autodeterminare al popoarelor.

Vestul nu admite ca Rusia să interfere cu voința ucrainenilor de a merge spre Vest, iar Rusia nu admite ca Vestul că oprească voința de autodeterminare a locuitorilor din Crimeea ori din Estul Ucrainei care vor cu Rusia. Diferența singură, dar decisivă, este că Vestul  mai vrea și respectarea legilor pe lîngă respectarea voinței poporului. Problema referendumurilor haiducești organizate de proruși este că sînt nelegale. Rusiei, însă, nu-i pasă de asta. De altfel, aceasta este diferența esențială între populismul occidental și cel rus: în primul caz legea este, totuși, o barieră, în al doilea legea nu face două parale. Populismul legal vs. populismul alegal.

 Cum părțile sînt perfect convinse de premisele pe care își bazează analizele și acțiunile, cred că Vestul are o singură opțiune realistă pentru a opri Rusia. NATO trebuie să dea clar de înțeles Rusiei că este dispusă să meargă la război, dacă Rusia vrea război. Îmi dau seama cît e de grav ceea ce spun. Dar trebuie să pricepem că marea slăbiciune a Vestului este exact aceea că dă toate semnele că nu va merge la război nici măcar dacă Rusia îl va începe.

Vestul este dispus să răspundă  avansului terestru al tancurilor rusești cu sancțiuni economice, cel mult. Și acelea, decise cu mare grijă și cu ochii pe sondaje, pentru că nici un politician occidental nu e dispus să pericliteze confortul prosper al propriilor cetățeni. Rușii sînt infinit mai dispuși să suporte efectele unui război economic decît vesticii. Acesta este cel mai mare avantaj al rușilor în confruntarea pe care tocmai au pornit-o.

Se tot spune că diplomația este continuarea războiului cu alte mijloace. Vestul este exact în situația în care trebuie să arate că războiul este continuarea diplomației cu alte mijloace - cred că am citit undeva această remarcă, dar mi-au trecut pe sub ochi atîtea analize și opinii despre nebunia din Ucraina în ultimele săptămîni, încît mi-e greu să-mi dau seama exact. În orice caz, incapacitatea Vestului de a fi o adevărată amenințare militară în ochii Rusiei îi paralizează pur și simplu diplomația. Cînd vrei pace, trebuie să te pregătești de război, zice o altă maximă înțeleaptă de cînd lumea. Ca o dovadă că vrea pace, Vestul Europei a renunțat literalmente la arme.

Sub narcoticele strigăte pacifiste ale străzii, nu doar că Vestul Europei a scăzut cheltuielile militare, dar a început să producă exclusiv lideri care nu sînt deloc pregătiți și nici nu vor să fie pregătiți pentru război. E de rigoare să consideri că războiul e o nebunie. Nu e! Este doar o catatrofă care trebuie evitată. Dar dacă nu poate fi evitată, trebuie să se producă. Și dacă e adevărat ce spun, atunci trebuie să fim pregătiți de război nu doar strict militar, ci și politic.

Care e liderul politic român actual în stare să conducă România într-un eventual război? Pe ce mînă ar cădea țara? Avem alegeri prezidențiale peste cîteva luni. Lucid, pe mîna cărui lider v-ați da în caz de război? Ponta, secondat de Dragnea și Mazăre? Sau poate Crin Antonescu și Iohannis? Realitatea tristă este că americanii au rămas singurii în stare să apere militar întreaga civilizație euro-atlantică. O simt pînă și cei care pînă ieri protestau împotriva intervenționismului american în general. Ei sînt cei care,  acum, se întreabă nervoși de ce e Obama cam moale și nu intervin americanii mai decis.

Încă din primele zile ale acaparării Crimeii, gîndul m-a dus la războiul peloponesian. Tucidide ne-a explicat că războiul a avut mai multe cauze de ordin economic și uman deopotrivă, dar un singur fundament: spaima cetății nedemocratice (Sparta) că puterea cetății democratice (Atena) se tot întindea. Așa că, din spaimă, Sparta a atacat. Războiul peloponesian a rămas ca un fel de paradigmă a războaielor iscate dintr-o mare diferență culturală și civilizațională.

De aceea, recomand recitirea cărții lui Tucidide chiar înaintea citirii ultimilor știri despre conflict. În ceea ce mă privește, două lucruri despre războiul peloponesian mă pun pe gînduri pînă la frison: că a durat mult și că Sparta a învins pînă la urmă.