La 94 de ani, Radu Mărculescu, ”veteranul veteranilor” lagărelor sovietice, readuce la viaţă eroii anonimi care au scris, în deceniul ce a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial, istoria ignorată a rezistenţei românești în Gulagul stalinist. Doar secolul trecut ar fi putut să lucreze un asemenea destin. Viața lui Radu Mărculescu este, fără exagerări, o nebunie. O călătorie iniţiatică, precum în dramele antice, cu eroi salvatori şi un noian de pilde. Cea mai importantă: capacitatea umanităţii de a produce răul, în formă absolută, este inegalabilă.

Și încă una: supraviețuirea este ca o ruletă rusească – ai nevoie de șansă, dar mai ales de curajul nebun de a apăsa pe trăgaci cu speranța infinită că Dumnezeu există.

EVZ v-a oferit, în urmă cu câteva săptămâni, povestea unui supraviețuitor al infernului sovietic, Oleg Dombrovschi. N-avea dreptate basarabeanul. Nu e ultimul mohican. Într-o casă pierdută pe Calea Dorobanți trăiește Radu Mărculescu.

Veteran al veteranilor din lagărele sovietice, omul care în cărțile sale de memorii face lumină asupra unei istorii prea puțin cunoscute: cea a deținuților români din infernul ”roșu”, prizonierii care au refuzat să se întoarcă în țară pe tancurile diviziei ”Tudor Vladimirescu”. Au preferat chinurile lagărelor. Prețul pentru a reveni acasă era prea mare.

Fila ruptă din cărțile de istorie

Radu Mărculescu o spune cu vocea lui blândă, dar tranșant: ”Nu puteam să ne vindem sufletele. Am fi purtat toată viața cu noi cadavrul unui suflet mort”. E povestea multor ofițeri români de la Oranki, camarazi de arme, onoare și suferință. Eroii de atunci, invizibili și tăcuți ca niște umbre ale unui trecut pe care comunismul l-a îngropat, merită însă mai mult. Merită să se știe că  românii au fost singurii care i-au forțat pe sovietici, prin repetate și tulburătoare greve ale foamei, să-și respecte angajamentele internaționale și să-i repatrieze.

La 94 de ani, Radu Mărculescu nu mai este de mult doar un simplu pensionar, într-o țară confuză și ușor amnezică. Bătrânul e însăși memoria unui întreg veac convulsiv, supraviețuitorul pornirilor sale criminale, dar mai ales “fotograful” său neobosit. “Imaginile” lui Radu Mărculescu sunt, pe rând, melancolice și șocante, roase de timp și actuale, umane și animalice.

Ne-a spus istorii teribile, ne-a vorbit despre bărbații galanți ai Interbelicului și femeile sale sclipitoare, ne-a purtat prin tranșeele mirosind a moarte ale războiului, am oprit în încăperile insalubre și reci ale lagărelor sovietice, iar la final, am poposit în anticamera comunismului românesc, cu centrele sale de muncă, cu securiști soioși și cu ceva atât de rar încât era rostit doar în șoaptă – credința. DOSPIT ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ

Epoca în care copiii adorm cu Horațiu

Într-un veac normal, destinul lui Radu Mărculescu ar fi trebuit să fie cu totul altul. Născut într-o familie de moșieri, absolventul de litere și filosofie a nimerit în cea mai proastă dintre lumile posibile. Un univers criminal și violent, alimentat de ideologii bolnave și sisteme politice patologice.

“Știam foarte bine limba lui Moliere, pentru că mama a fost profesoară de franceză și o femeie foarte cultă. Mă strivea din punctul ăsta de vedere. Îmi citea din latinește, pe Horațiu, cu o fluență fantastică. Și germana am început s-o învăț de mic, aveam la moșie un administrator neamț”, își amintește Mărculescu. Băiatul a crescut doar cu mama. Tatăl căzuse pe front, la Perșani, în Ardeal. Radu avea doar doi ani: „Nu l-am apucat, am doar vagi amintiri cu el”.

Pe Dorobanți, lumea e pestriță și caraghioasă

Casa în care stă Radu Mărculescu e un muzeu în sine. Locatarul ei are aproape vârsta secolului căruia i-a supraviețuit, de pereți atârnă imaginile unei Românii pierdute între paginile cărților de istorie, și chiar Revoluția și-a făcut loc aici, într-un ochi de geam ca o amintire perforată de cartușele bizare ale „teroriștilor”.

În camera în care petrece ore întregi zilnic, scriind, Radu Mărculescu mai păstrează câteva  icoane făcute de fiul său și două tablouri pictate chiar de el. Unul e făcut chiar la Paris, în spatele Notre-Dame-ului, amintindu-i profesorului de vechea sa iubire pariziană.

Din când în când, veteranul de 94 de ani își plimbă gândurile pe Calea Dorobanților, unde Bucureștiul pare mai respirabil. Radu Mărculescu știe însă că nu acesta este orașul pe care tinerețea sa l-a lăsat în urmă: „Sunt un observator atent al lumii de azi, nu pentru că vreau, ci pentru că mi se impune. Ieșind din casă, la plimbări, văd automat lumea asta pestriță și caraghioasă”. Are și o explicație, simplă și convingătoare: „A ieșit lumea zăpăcită și turtită din comunism”.

„Suferința ne-a prelungit viața”

Pe camarazii săi nu prea i-a mai văzut. Nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu prea mai are pe cine. Crede că mai sunt vreo patru în viață din cei de atunci. Toți nonagenari. Printre ei, Oleg Dombrovschi, românul basarabean despre care EVZ a scris în urmă cu câteva săptămâni.

Mărculescu tresare la auzul numelui vechiului său camarad. Și apoi glumește, conștient că nimic rațional nu poate explica supraviețuirea lor și faptul că sunt încă în viață: „Ce face Oleg? 90 de ani? I-a împlinit? E un copil...”.

Radu Mărculescu însuși este un monument de forță vitală. Crede sincer că „suferința asta pe care am dus-o ne-a prelungit totuși viața. Omul mâncând bine, trăind bine și având exercițiu sexual se consumă. Și mi-am dat seama de asta când am revenit din lagăr și m-am întâlnit în țară cu colegii mei de liceu. Parcă eu aș fi fost elev și ei profesori”.

Suferința i-a întărit pe acești oameni, lăsându-le astăzi timp pentru a recupera miile de clipe pierdute pe front, în lagare și în pușcării. Un timp pe care Marculescu și-l ocupă astăzi pentru a-și aminti de viața pe care n-ar fi trebuit s-o aibă într-o lume normală.

FRONTUL

„În fond, cine e făcut pentru război?”

Radu Mărculescu a fost în anii celui de-al doilea conflict global observator de artilerie. Are povestea tipică a militarului român implicat pe frontul de est: campania până la Odessa, prin Basarabia eliberată de ocupantul sovietic. Mii și zeci de mii de soldați români îndeplinind același ritual. Lumea era totuși mică: Radu s-a cunoscut pe front cu Igor, fratele lui Oleg Dombrovschi. Războiul unește destinele prin fire invizibile. Și încă ceva: în tranșee n-ai nicio altă opțiune, între camaradul tău și moarte.

Prima imagine de pe front? „Îmi aduc aminte de teama și de dorința de a o învinge. Sigur că eram un profesor, locul meu nu era acolo, dar în fond cine e făcut pentru război?”, întreabă, ca pentru sine, Mărculescu. Adevărul e că nimeni. Pentru că șanțurile pline de morți și o lume în care, la orice pas, poți să fii eliminat, decontează doar o realitate fără sens.

Una în care imaginile lasă cicatrici pentru totdeauna: „Când am intrat în Orhei, am mers la Poștă. Am găsit acolo români omorâți de ruși și depozitați la subsol. Încă nu apucaseră să miroasă, erau recent împușcați. Sus, telefonam acasă, în București, unde era totul liniștit, iar jos erau grămezi de leșuri”.

Cadavre pe scări și catedrala strălucitoare

Odessa e o altă bornă fixă în amintirile de război ale lui Radu Mărculescu. După cucerirea orașului unitățile românești au fost anunțate că trebuie să se întoarcă la București, urmând ca alte detașamente să le înlocuiască. Pentru soldații care luptaseră în tranșee, săptămâni în șir, vestea a venit ca un trăznet: „Voiam să mai răsuflăm, să mai stăm o zi-două să ne bucurăm. A venit însă ordinul. Suferisem atât să luptăm și acum nu puteam să ne bucurăm de victorie”.

Mărculescu a apucat totuși să facă o scurtă plimbare. Una care i-a rămas întipărită pe retină toată viața: „Mi-aduc aminte de emoția pe care o aveam când la observator vedeam catedrala Odessei și sentimentul că, în ceața care se lăsa, era detașată de pământ. Apoi, mergând pe străzile Odessei, m-am trezit drept în fața ei. Pe scări erau cadavre, câini morți și catedrala strălucitoare. Am rămas zguduit”.

DECIZII

Onoarea, între o floare roșie la tâmplă și o cruce de dus în Golgota Gulagului

Radu Mărculescu a filtrat experiența războiului cu sensibilitatea intelectualului chemat să fie soldat. Inteligența l-a ajutat întotdeauna să-și coordoneze oamenii din subordine. Și când inteligența n-a mai fost de-ajuns i-a rămas ultima fibră a sufletului său: credința în Dumnezeu. Când a căzut prizioner, avea 27 de ani, era sublocotenent în Regimentul 28 artilerie și se afla pentru a doua oară pe front, după episodul cuceririi Odessei.

Era noiembrie 1942 și românii luptau cu acel curaj pe care doar disperarea îl aduce. Fără șansă însă în fața covârșitoarelor blindate sovietice. Imaginile pe care le zugrăvește acum, după atâția ani, Radu Mărculescu scot din anonimat eroii neștiuți ai un război inegal.

Locotenentul Sâmbotin se bate cu un tanc Era o dimineață cețoasă când locotenentul Alexandru Sâmbotin din regimentul lui Radu Mărculescu a sărit cu un sac de grenade pe umăr și un baros în mână pe coama unui tanc, aruncându-i monstrului de oțel proiectile la șenile, fără să-l poată opri. Sâmbotin a lovit tancul cu barosul, ”cu furie, cu frenezie, cu demență”. Evident, n-a reușit să-l răpună, dar a fugit adăpostit de ceață scăpând de blindatul criminal.

Românii au fost, poate, cei mai inventivi soldați de pe Frontul de Est. Au luptat cu arme de la periferia istoriei militare, și când nu mai aveau nimic atacau tancurile cu un coctail original, din foi de cort, snopi de secară și benzină. Radu Mărculescu își amintește zorile în care românii se retrăgeau pe un câmp semănat cu cai morți, cai uriași, ”fala artileriei hipo germane”.

Noi, prin ochii profesorului de litere, ”parcă eram o armată de fantome, cu gulerele ridicate și poalele măntăilor fâlfâind în vânt ca niște steaguri sfâșiate”. Iar caii românilor, niște mârțoage mici cu capul mare, traversau nonșalant câmpul plouat cu cadavrele armăsarilor crescuți de nemți: ”Și caii, ca și noi, s-au mulțumit mereu cu puțin, și au rezistat bine la ger și la foame”.

”Goi și neajutorați”, fără tunuri

Când între a trăi sau a muri nu mai stă nici măcar o întrebare, ca în Shakespeare, ci doar hazardul, oamenii ajung să-și iubească tunurile ca pe aproape. Cel mai dureros moment pentru un tunar – povestește Radu Mărculescu – e despărțirea de arma devenită inutilă în lipsa muniției.

Tradiția și regulamentele obligă la un ritual ca un harakiri: scoaterea închizătoarelor și spargerea aparatelor de ochire. Atunci, profesorului i s-a rupt o fâșie de suflet: ”Le abandonam ca pe niște fiare stricate. Goi și neajutorați ne simțeam fără ele”. Cu o zi înainte să cadă prizonier, Radu Mărculescu a scăpat, ca prin minune, cu viață, aruncându-se în zăpadă, rostogolindu-se ca un bulgăre.

Dar zarurile erau deja aruncate. În acea ultimă noapte de libertate a dormit într-un pâlc de răchite unde erau adăpostite ultimele resturi din bateria noastră: ”cai, căruțe, oameni, toți împreună”.

Priveghi la căpătâiul tinereții

Radu Mărculescu aruncă o metaforă peste durerea de atunci: ”A fost o noapte de priveghi, ca la un mort drag: tinerețea noastră”. Dimineața, sovieticii i-au încercuit. Bătrânul de 94 de ani n-a uitat nimic. Își atinge cu un deget creștetul și ne spune, cald: ”Am scris tot aici, sub comuniști când nu puteam scrie nimic pe hârtie, eu scriam în cap”.

În acea ultimă dimineață de om liber, un sublocotenent de cavalerie rezolvase, în felul lui, ”problema onoarei”. Radu Mărculescu parcă îl vede cum era, ”întins pe albul zăpezii, cu o floare roșie la tâmplă și un pistol fumegând în mână”. Atunci, a dus și el mâna la spate, să-și scoată arma din teacă. Nu voia să o lase pe mâna sovieticilor. Camaradul Ivan i-a prins brațul. Credea că vrea să se sinucidă. Dar Mărculescu nu era omul soluțiilor simple și definitive. A ales crucea dusă în Golgota Gulagului.