Cu vreo săptămînă în urmă, aflat la Găgeşti, o chestiune legată mea cu postul România tv, a făcut să discut la telefon cu Adrian Halpert, fostul meu colaborator la Evenimentul zilei din perioada Ion Cristoiu.

Adrian Halpert s-a numărat printre puţinii ziarişti care au crezut în victoria lui Klaus Iohannis. O doză nefirească de patimă pusă de el între cele două tururi m-a surprins, ştiindu-l adeptul scrisului rece, nemilos ca un bisturiu.

Asumarea victoriei lui Klaus Iohannis ca pe ceva personal explică întrebarea sa niţel gînditoare din finalul discuţiei, despre mandatul lui Klaus Iohannis sau mai precis ce cred eu despre acest mandat. Am tăcut cu tîlc. Înţeleg – a zis Adrian Halpert – ştiu că nu le aveţi cu entuziasmul. Într-adevăr, cine mă cunoaşte cît de cît ştie că urăsc şi mă tem deopotrivă de entuziasme. Le urăsc, pentru că în politică cel puţin, dar şi în alte compartimente ale vieţii, entuziasmele trec în chip fulgerător. Adulatul de azi devine scuipatul de ieri. Mă tem de ele, pentru că entuziasmele provoacă una dintre cele mai periculoase stări sufleteşti colective:

Uriaşul, incredibilul orizont de aşteptare, faţă de un biet om.

Cum e vorba de un biet om, totuşi, dezamăgirea e rapidă şi devastatoare. Prea mult aşteptatul e urît mai tare decît adversarul său.

Tot Adrian Halpert ştie că entuziasmul mulţimii faţă de un Nou Ales răspunde de plecarea mea de la Evenimentul zilei, în februarie 1997.

Ca director al Evenimentul zilei, dar şi ca publicist (scrisesem zilnic, timp de patru ani comentariul de pe pagina întîi a ziarului), îl sprijinisem cu întreg armamentul din dotare pe Emil Constantinescu. La început în virtutea unei realităţi întîlnite şi acum, în 2014, în sprijinirea lui Klaus Iohannis. Eram un adversar pătimaş al lui Ion Iliescu, aşa cum acum mulţi confraţi tineri sunt adversari ai lui Victor Ponta. Apoi, l-am sprijinit din convingerea că Emil Constantinescu ar fi putut aduce în România infectată de politicianismul fanariot, travestit în politicianism comunist, un altfel de a face politică. Mai modernă, mai dreaptă, lipsită de şmecheriile tipice postdecembrismului.

Ca mine gîndeau nu numai cititorii Evenimentului zilei, dar şi milioanele de români care-l votaseră. Rezultatele celui de-al doilea tur au scos în stradă mii de bucureşteni. S-a deschis balconul Universităţii, s-a transmis în direct de către Pro tv reuniunea de la Sala mică a Teatrului Naţional Bucureşti. Orizontul de aşteptare era uriaş din partea românilor. Din nefericire pentru mine, era uriaş şi din partea mea. Ca jurnalist, ca scriitor, ca iscoditor de trecut, ar fi trebuit să ştiu că misiunea mea era cea de comentator rece al evenimentului şi nu cea de chiuitor al victoriei.

Ianuarie 1997 m-a găsit de partea cealaltă a baricadei, duşman al lui Emil Constantinescu.

Din nenorocire, am antrenat şi ziarul în această duşmănie. Cititorii, care nu sesizau încă, asemenea mie, marile slăbiciuni ale noului regim, confuzi, nu m-au urmat. Ulterior viaţa mi-a dat dreptate. Cum se întîmplă însă cu toţi cei care se dezamăgesc înaintea celorlalţi, lumea uitase că eu băgasem de seamă şi avertizasem asupra unor slăbiciuni ale noului regim încă din decembrie 1996.

Ce mă făcuse să mă schimb faţă de Emil Constantinescu?

Cîteva lucruri care-mi semnalau că noul ales nu practica un altfel de politică:

1. Înconjurarea rapidă, încă din noaptea victoriei, de jurnaliştii şi politicienii care-l înjuraseră pînă atunci. Chiar din balcon, s-a dat citire telegramei prin care Mircea Geoană, ambasadorul nostru la Washington, anunţa trecerea de partea noului Stăpîn. Mircea Geoană fusese pus acolo de Ion Iliescu. Ar fi fost normal ca Emil Constantinescu să-i refuze omagiile. N-a făcut-o. Era pentru mine semnul că Emil Constantinescu nu schimba nimic în felul de a face politică.

2. A venit apoi Afacerea TVR. Atunci, dar şi mai tîrziu, mulţi proşti au invocat un tîrg între mine şi Emil Constantinescu pentru şefia Televiziunii publice. Nu fusese vorba de aşa ceva. După victorie, Emil Constantinescu a dat afară pe toţi cei din conducerea TVR de pînă atunci şi-a pus o echipă condusă de Alina Mungiu Pippidi, o persoană fără nici o legătură cu gazetăria. Una dintre membrele echipei spusese nişte vorbe care deveniseră rapid celebre: Şapte ani voi. Şapte ani noi. Gaşca a purces imediat la lustruirea Puterii CDR şi la spurcarea Opoziţiei PSD-iste.

Descopeream uluit că noul regim aplica o politică asemănătoare celui vechi, deşi cîştigase cu sloganul Să schimbăm România!

La vremea respectivă am reacţionat prin numeroase comentarii care dădeau curs uimirii revoltate că Emil Constantinescu făcea şi el aceeaşi politică.

Atunci eram convins că am dreptate.

Acum însă, după experienţa a  18 ani de democraţie românească, îmi dau seama că n-aveam dreptate.

Emil Constantinescu era preşedintele României nu Apostul Petru, şeful primei comunităţi creştine din Roma lui Nero. Ca preşedinte al României, Emil Constantinescu nu putea face o altfel de politică decît predecesorul Ion Iliescu. Putea, desigur, să nu repete greşelile grosolane ale fostul preşedinte, putea, desigur, să angajeze o bătălie de amploare cu Corupţia. Nu putea face însă minuni. Asta deoarece, oştile cu care lupta nu erau alcătuite din arhangheli, ci din politicieni români postdecembrişti, dar mai ales politicieni români, strănepoţi ai politicienilor satirizaţi de Caragiale. De cum a ajuns preşedinte, partidele care l-au susţinut şi-au cerut imediat partea de ciosvîrtă. Un comentariu semnat de mine se referea la pretenţiile exagerate ale PD-ului condus de Petre Roman în materie de împărţire a puterii. În timp ce Emil Constantinescu tuna şi fulgera, mai ceva ca Zeus, împotriva Corupţiei, demnitarii CDR se puseseră pe furat straşnic.

Unde greşeam eu?

În situarea pe aceeaşi poziţie cu marea masă de alegători.

Această mare masă de alegători îşi făurise un orizont de aşteptare neverosimil de irealist în privinţa lui Emil Constantinescu. Pricopsit cu puteri ieşite din comun, cu fanatisme morale, cu predispoziţii spre martiraj, într-un cuvînt, cu trăsături fără nici o legătură cu politicianul în general şi, cu atît mai puţin, cu politicianul român postdecembrist, Emil Constantinescu a dezamăgit rapid. Indiscutabil, regimul CDR adusese o anume schimbare în viaţa ţării şi în stilul de a face politică. Se voia însă de la el minuni. Şi cum minuni nu putea face un politician care nu provenea din basme, ci din tranziţie, Emil Constaninescu s-a prăbuşit în sondaje.

Urmărind destinul lui Klaus Iohannis de după al doilea tur, iau seamă la un proces identic celui traversat de Emil Constantinescu după victoria din noiembrie 1996:

1. Făurirea unui incredibil orizont de aşteptare faţă de noul preşedinte. Lui Klaus Iohannis i se cer o mie şi una de lucruri: de la creşterea nivelului de trai pînă la salvarea fotbalului românesc.

2. Intelectualii care l-au sprijinit, cam aceiaşi care l-au sprijinit şi pe Emil Constantinescu, îl consideră, ca şi pe Emil Constantinescu, proprietatea lor. Klaus Iohannis trebuie să facă şi să dreagă ce spun ei. Dacă nu, va fi vai de facebookul lui!

3. Noul ales face obiectul unui cult deşănţat al personalităţii. Înfrîngerea lui Victor Ponta e prezentată ca o victorie miraculoasă a lui Klaus Iohannis. Acolo unde ar trebui să fie prezente doar analizele reci, tropotesc metaforele: Ne-am luat ţara înapoi!; Ne-a salvat Diaspora! A fost blocată Ciuma Roşie! Un ziar l-a plasat pe Klaus Iohannis alături de Feridinand, deşi bietul nu e încă preşedinte cu jurămînt. Cultul personalităţii lui Klaus Iohannis e întreţinut şi de Gaşca lui Mihai Gâdea de la Antena 3, care l-a- părăsit pe Victor Ponta și în căutarea unei noi statui ecvestre s-a orientat către Klaus Iohannis.

Mai știi?

Poate Klaus Iohannis îl va grația pe Dan Voiculescu.

 La fel s-a întîmplat şi cu Emil Constantinescu. Primii care s-au năpustit să-l amuşineze au fost jurnaliştii care-l înjuraseră de dragul lui Ion Iiliescu.

Sunt convins că Klaus Iohannis va aduce schimbări în stilul de a face preşedinţie şi în stilul de a face politică în general.

Pentru a fi sesizate şi pentru a fi apreciate faptele înscrise în acest Obiectiv ar trebui ca ele să fie raportate la un Preşedinte real, al unei Românii reale şi nu la un Preşedinte ideal, al unei Românii ideale.