În comentariul iscălit de mine în Evenimentul zilei în ultima zi dintre cele două tururi, scriam că o prezenţă la vot mult mai mare ca în primul tur ar avea semnificaţia unei Revoluţii la vot. Vorbind de Revoluţie la vot eu mă refeream la răsturnarea scorului din primul tur, care marca diferenţa de 10% în favoarea primului clasat, cea mai mare de după 1962 încoace.

Cînd scriu aceste rînduri, nu ştiu rezultatul votului din 16 noiembrie 2014, care va fi sigur doar după ce se pronunţă BEC.

Sunt semne care anunță victoria lui Klaus Iohannis sau măcar un rezultat strînd, incredibil de strîns.

Dar, repet, pînă la anunțul oficial făcut de BEC, nu pot spune nimic sigur în privința rezultatului.

Ştiu însă sigur că ziua de 16 noiembrie 2014 se defineşte prin două mari adevăruri:

1) O prezenţă incredibil de mare în străinătate.

2) O prezenţă mult mai mare la cel de-al doilea tur faţă de primul tur.

Aceste două adevăruri, deja cu putere de axiome, apar incredibile dacă le raportăm la realitatea celor două săptămîni dintre cele două tururi.

În cele şase perioade dintre cele două tururi trăite de mine ca jurnalist, atmosfera era încinsă de confruntările directe şi indirecte dintre cei doi candidaţi.

Anul acesta nu s-a mai întîmplat aşa ceva.

Şi din cauza candidatului Klaus Iohannis, cei doi nu s-au confruntat pentru a cere votul românilor.

S-a întîmplat însă altceva.

E vorba de două premiere postdecembriste.

În cele șase momente electorale postdecembriste trăite de mine ca jurnalist, ziua celui de-al doilea tur ședea sub semnul confruntării dintre cei doi candidați, ținute vineri, spre seară, și parvenite rapid drept evenimentul mediatic al finelui de campanie. Spectacolul extraordinar oferit de organizarea confruntării într-un cadru solemn oferea candidaților posibilitatea de a adresa electoratului un Mesaj decisiv.

Anul acesta, pentru prima oară după 1990, Confruntarea finală, care merită majuscula, pentru că era un eveniment electoral unic, n-a mai avut loc. Au fost organizate două așa zise confruntări, la două televiziuni de știri favorabile unuia dintre cei doi candidați – Realitatea tv și B1tv- amîndouă catastrofale: decor sărac, de o sărăcie pustiitoare, spectacol penibil – la Realitatea tv prin caracterul improvizat al emisiunii, la B1 tv, prin caracterul prea organizat al emisiunii, așa cum au vrut cei din stafful de campanie al lui Klaus Iohannis. N-a mai fost nimic din atmosfera de altădată. Absența dezbaterii finale de vineri, cu Mesajele solemne ale celor doi candidați, a fost unul dintre semnele că anul acesta urma să se întîmple ceva la al doilea tur. În toți anii anteriori cele două grupări adversare reușeau să cadă de acord pînă la urmă asupra unui format, a unui cadru, și a unui moderator. Anul acesta nu s-a putut.

De ce?

Răspunsul ni-l dă o altă premieră postdecembristă.

Deși duminică, 16 noiembrie 2014, era programat turul al doilea, cel prin care unul dintre candidați putea fi proclamat cîștigător, vineri seara, în mai multe orașe din București, s-au inițiat mitinguri neautorizate ( li s-a spus plimbare, după modelul impus de Antena 3 în apărarea lui Dan Voiculescu), toate avînd drept slogan Jos Ponta! Printre lozincile fluturate de mulțimi n-am întîlnit pe cele care chemau la votarea lui Klaus Iohannis.

Bizar prin raportare la legitățile confruntărilor electorale, în care unii îl iubesc pe unul și alții, pe altul.

Normal anul acesta.

Candidatul ACL n-a reușit să convingă nici măcar propriul electorat. Și atunci acest electorat a ieșit în stradă pentru a chema națiunea să voteze împotriva candidatului PSD și nu pentru candidatul ACL. Unora nuanța asta li se va părea inutilă.

Mi mi se pare fundamentală pentru înțelegerea a ceea ce s-a întîmplat în al doilea tur:

Revolta spontană prin vot!

Nu Revoluția prin vot, ci revolta spontană prin vot!

Cea mai bună dovadă:

Incredibilele sacrificii făcute de românii de peste hotare pentru a putea vota.

Ei, ca și românii din țară, și-au dat seama că față de slăbiciunea forțelor de Dreapta în fața puterii arogante a PSD, singura formă de luptă de luptă rămîne votul. Buletinul de vot,  acea bucățică de  hîrtie aparent nevinovată, s-a dovedit mai puternic decît pomenile electorale ale Guvernului, decît trădările lui Călin Popescu Tăriceanu, decît  cumpărarea presei, decît dihonia din Opoziție.

 

Manifestațiile au dat curs neliniștii românilor față de posibila victorie a lui Victor Ponta.

Fireşte, aceste manifestări n-au influenţat prezenţa.

Ele au dat însă seamă de o stare de spirit a unei uriaşe părţi a electoratului.

Neliniştea faţă de posibila victorie a lui Victor Ponta.

Nu, nu neliniştea faţă de victoria unui partid, ci neliniştea faţă de două posibile coşmaruri:

1) Dominarea ţării de către un singur partid.

2) Intrarea Preşedinţiei pe mîna unui politician care se dovedea în stare de orice pentru a cîştiga Puterea.

Cîtă vreme ACL și candidatul ACL n-au performat, românii și-au dat seama că  din cauza slăbiciunilor existente la Dreapta, există riscul să ajungă președinte Victor Ponta.

Și atunci românii au lăsat dracului partide, candidați, presă și au ieșit la urne așa cum în decembrie 1989 au ieșit în stradă.