În februarie 1945, temutul procuror Andrei Vîșinski, pe atunci ministru adjunct de Externe, ajungea la București și intra intempestiv în biroul Regelui Mihai dând ultimatumuri și bătând cu pumnul în masă cerându-i înlocuirea generalului Nicolae Rădescu, șeful guvernului de atunci.

Tancurile și trupele sovietice ocupaseră Prefectura Poliției, Poșta Centrală și Marele Stat Major Român. Trupele sovietice patrulau pe străzile Bucureștiului. Vîșinski venise cu o treabă clară la București: noul guvern trebuia să fie comunist și sub control total sovietic. Când Regele i-a replicat că trebuie să se consulte cu liderii politici, odiosul procuror, care făcea spume la gură atunci când regiza terifiantele procese-spectacol de la Moscova, i-a urlat Regelui că ”Pentru dumneata eu sunt Yalta, cetățene rege!”. Vîșinski a amenințat că, dacă Regele nu va dizolva guvernul, România va înceta să mai existe ca țară.

Ultimatumurile postmodernității se construiesc în timp, ele sunt regizate, puse în scenă cu o minuțiozitate și un calm al acțiunii cinice, prin acumulări succesive evenimențial, urmărite cu răbdare ”de chinez bătrân”, de ”țar bătrân” dacă vreți. Exploatând slăbiciunile unei Europe autosuficiente, Noul Țar, Putin, știe foarte clar ce dorește și mai ales a văzut, în timp, că se poate baza pe europenii lacomi și complet etanșați față de lecțiile trecutului istoric. Suntem într-un adevărat război hibrid dar nu îl percepem pentru că rupturile în istoria contemporană, ne referim la actualul context european, nu mai au brutalitatea celor care au rescris istoria înainte și după Al Doilea Război Mondial. Brutalitatea acțiunilor pe care o constatăm totuși în acțiunile lui Putin, precum și mișcările sale din acest an sunt efectul muncii sale laborioase, la vedere și care au fost ignorate pentru simplul fapt că europenii nu pot concepe un alt mod de gândire.

Europenii fac greșeala de a considera că civilizația este un deziderat universal. Nu și când vine vorba despre spațiul rusesc. Alain Besancon în ”Sfânta Rusie” radiografiază ”sentimentul dostoievskian de superioritate” care ar fi cheia înțelegerii sufletului rusesc. În lipsa acestei chei, megalomania lui Putin poate fi etichetată doar ca o simplă scrânteală. Peste acest ”deranj”, patologia sa personală se împletește cu broderia complicată a unei istorii în care mistica uriașei întinderi a Rusiei a creat sufletul războinicului rus etern.

Recompunerile pe harta geopolitică se fac sub ochii noștri. Lipsa de reacție, atât la nivelul opiniei publice cât și instituțional, vădește un periculos, comod și vinovat voyerism politic. Trocul prin care lumea a fost împărțită prin Pactul Ribbentrop-Molotov, deși odios prin toate implicațiile, oferindu-i Europa de Est pe tavă lui Stalin impunându-și  dictatura pe care a instaurat-o în țările blocului comunist, dar și părerile de rău ipocrite de mai târziu ale Occidentului, sunt, în cele din urmă, un precedent. Un precedent periculos care a stabilit  o normă, o posibilitate, schema unui joc geopolitic care poate fi updatat.

Eșecul politicii Administrației Obama, senilitatea Europei, lăcomia Franței și Germaniei, revirimentul naționalismului, populismului, antisemitismului, xenofobiei și multe alte contexte creează fundamentul perfect pentru Noul Război Rece, pentru o nouă rescriere a geopoliticii ignorând toate fundamentele și principiile pe care s-a construit Europa, lumea civilizată, astăzi raportându-se doar la profit. Că Putin poate ajunge la Kiev , sau de ce nu la București, în două săptămâni chiar nu e ceva ce poate fi pus la îndoială și în nici un caz declarația nu a fost spusă întâmplător. Ea stabilește politica după care se ghidează Noua Rusie. Iar Noua Rusie, Rusia dintotdeauna, a fost și este animată de eternul său sentiment dostoievskian de superioritate. Imperialismul/expansionismul ei este doar forma materială pe care o ia acest sentiment.

În tot acest context european, în România se construiește de ceva timp Gulagul pesedist. Nu, nu este o glumă. Asemănările, căutate firește (dar și oferite de istorie cu generozitate doar să le vezi), cu episodul evocat în deschiderea textului, procurorul Vîșinski și procurorul ponta (cu p de la plagiat), sunt uluitoare. Aceeași lipsă de scrupule, sadism, folosirea abuzivă a Dreptului, defecțiunea morală, imoralitatea/amoralitatea, fascinația răului, toate acestea, și multe altele, construiesc premizele beției de putere, spirala răului în care a intrat exponentul neo-comunismului oligarhic românesc, obsesia puterii și agenda deja transparentă a unei politici orientate spre Est. Poziția de forță, emascularea opoziției democratice (chiar dacă oricum este lipsită de vlagă pentru că este legată transpartinic de Sistem), crearea enclavelor psihologice ca niște carcere sociale, loviturile repetate date Statului de Drept sunt în oglindă cu cizma sovietică, cu felul în care odiosul procuror Vîșinski a impus agenda politică, a pus un guvern la dispoziția comuniștilor români.

Citiți în această cheie ceea ce se întâmplă astăzi. Epurările, anti-intelectualismului, încurajarea promovării violenței în spațiul public, oficializarea abuzului de putere/de drept, șantajarea și aservirea primarilor și consilierilor prin ordonanța traseismului politic și suspendarea Legii, distrugerea instituțiilor sunt câteva dintre metodele Micului Putin de Dâmbovița și a noului său sistem – sistemul pesedist: Gulagul pesedist. Precum știm, Gulagul nu a fost doar un loc anume, ci un sistem, o ramură a poliției interne și a serviciilor de securitate sovietice, nu doar un loc – lagărele de detenție și de tranzit asociate, ci un mecanism diabolic de represiune. Astăzi avem, PSD-partidul-stat-Sistemul.

Epurările ultimilor ani nu doar că au schimbat fosta guvernare cu guvernarea pesediștilor, ci au curățat sistemul birocratic, aparatul administrativ de orice element care nu ar pune umărul la construirea sistemului-partid-Stat. Deși niciodată partidele nu au excelat în politica de cadre, având întotdeauna o problemă în a pune profesioniști în pozițiile cheie, cu toate acestea noua politică de cadre a PSD populează sistemul cu roboți, elemente care nu gândesc out of the box, ci doar execută. Chiar vârfurile de partid ale PSD excelează în mediocritate dacă ar fi să dă doar exemple de genul Șova, Zgonea sau nominalizarea pentru comisar european a Corinei Crețu. Liderii pesediști nu mai vorbesc în numele unor instituții, în numele Statului, ci vorbesc în nume personal, semn al mentalității potrivit căreia Statul le aparține. Zgonea vorbește despre ”curtea mea”, ”eu fac”, la fel ca și premierul care întotdeauna vorbește la persoana întâi. ”Eu” apare în legătură cu orice – cu legi, cu intenții, decizii. 

Violența instaurării regimului comunist e aceeași violență pe care o perpetuează noul val al lupilor tineri-neo-comuniștii-oligarhici-conectați la fosta securitate-Sistemul, violență despre care trebuie să vorbim neîncetat, chiar dacă sunt voci care văd în acest semnal de alarmă drept o prezentare exagerată a noii politici de la București. Spre deosebire de cumpliți ani 40 când eram oferiți lui Stalin, consemnat pe o bucată de hârtie scris pe un colț de masă, în prezent, suntem parte a structurilor NATO și UE. Pare a fi suficient,  chiar dacă suntem incapabili să ne jucăm cartea diplomației în euroregiune. Paradoxal, faptul că suntem parte a structurilor NATO și UE dă Puterii de la București posibilitatea de a juca dublu, de a juca la mai multe capete. Și nu e doar o aparență, ci este politica dublului standard pe care o duce Dottore, preocupat să ajungă la Cotroceni folosind orice mijloace chiar dacă ar fi să calce în picioare Statul Român. Firele din ce în ce mai transparente care îl leagă de Est îl pun pe Micul Putin de Dâmbovița pe lista neagră a liderilor est-europeni. Ultima sa preocupare fiind ultima sa vizită în China, vizita aceasta semănând cu cea de la Soci, cu  monumentala gafă diplomatică a pozei Micului Putin de Dâmbovița alături de liderii persona non grata. Vizită în China are loc în timp ce în România era pusă la cale suspendarea Legii, practic Statul de Drept e pus pe pauză.

În Gulagul pesedist deja este o atmosferă sufocantă. Pentru a fi deplină, Restaurația mai are nevoie de o ultimă achiziție  – Palatul Cotroceni. Desființarea partidelor de opoziție a fost înlocuită cu ridiculizarea lor, cu decimarea lor (vezi Tăriceanu care a plecat cu căruța plină cu așa-ziși liberali). Arestarea, pumnul în gură, desființarea presei libere sunt înlocuite cu linșajul media, controlul media prin hold-up-uri. Limba de lemn a fost înlocuită cu demagogia, populismul deșănțat. Ideologizarea sistemului de învățământ a fost înlocuită cu distrugerea lui, cu transformarea acestui sistem într-unul de scos pe bandă rulantă de semidocții și incapabili să gândească pe cont propriu, masă de manevră electorală. Cultura este subfinanțată, la fel ca și Sănătatea. Acesta este Gulagul pesedist.

Mărturisesc că, probabil, nu aș fi făcut aceste conexiuni dacă nu aș fi într-o perioadă de documentare pe istoria anilor 30, 40, 50. Sute de pagini citite nu au cum să nu te ajute să vezi similitudini, erorile, tiparele, felul în care istoria se poate schimba din cauza inacțiunii și a lipsei de reacție, cursul unei istorii din care înțelegi că imaginea de ansamblu e întotdeauna cheia de înțelegere și nu evenimentele privite dispersat. Nu poate fi vorba nici de teorii de doi bani despre ciclicitatea istoriei. Este ceva mult mai simplu. Exercițiul politic în afara cadrului democratic nu ține de subtilitățile istoriei, el este evident și nu trebuie ignorat. Ceea ce se petrece sub ochii noștri ar trebui să ne scoată din amorțeală, din scârba de politică. România este confiscată sub ochii noștri.