Dintre tinerii atrași de Marsilio Ficino în Academia Platoniciană, în a doua parte a quattrocento-ului, fără îndoială că cel mai spectaculos din punct de vedere intelectual a fost Giovanni Pico della Mirandola.
A trăit numai 31 de ani și avea toate însușirile unui mare savant, dublate de o remarcabilă vioiciune a spiritului. S-a născut în 1463 în cetatea Mirandola, nu departe de Modena, în familia nobiliară care stăpînea cetatea - tatăl său era ”Signore di Mirandola e Conte della Concordia”, iar bunicul său matern era ”Conte di Scandiano”. După propriile sale cuvinte, Pico s-a născut ca să fie principe domnitor, dar al ales rafturile bibliotecilor. De la vîrsta copilăriei a dovedit o uluitoare capacitate intelectuală, devenind repede legendar prin ținuturile bolognieze, padovane și toscane pentru cunoștințele pe care le stăpînea - unii ziceau că știe vreo 20 de limbi. Probate sînt cunoștințele sale de greacă, latină, franceză, ebraică, aramaică și arabă, ceea ce, oricum, este enorm chiar și pentru scorțoasele universități de top ale zilelor noastre. La Florența, i-a cunoscut pe Ficino și pe Lorenzo de Medici, zis ”Magnificul”, într-o zi de toamnă a anului 1484 pe care Ficino, în urma unui elaborat calcul astrologic, o stabilise a fi foarte potrivită pentru a publica un nou fascicul de comentarii la Platon. Că Pico era un tînăr impresionant pentru orice învățat al timpului, este indubitabil. Că impresia pe care a produs-o asupra lui Ficino apărînd anume într-o zi fastă pentru înțelepciune după calculele aceastuia, a fost încă și mai puternică, este sigur. Dar ceea ce cred că l-a legat definitiv pe Ficino de Pico a fost descoperirea pe care cei doi pasionați de astrologie au făcut-o încă din timpul primelor discuții: amîndoi erau sub semnul lui Saturn. Pentru Ficino, ca și pentru Lorenzo, apariția lui Pico la Florența era o parte a planului divin. De aceea, Lorenzo de Medici l-a stipendiat și l-a protejat pe Pico pînă la moartea sa, în 1492, deși nu i-a fost ușor întotdeauna, trebuind la un moment dat să înfrunte un Papă pentru a-și salva favoritul, iar Ficino i-a fost profesor, și mentor devotat, încurajîndu-l și promovîndu-l fără oprire.
Pico a murit în 1494, la doi ani după ”Il Magnifico”, în circumstanțe bizare. Cercetări de ultimă oră asupra rămășițelor sale aflate la Biserica San Marco din Florența indică otrăvirea cu arsenic drept cauză a morții. După ce medicii legiști și-au spus, astfel, cuvîntul a urmat rîndul istoricilor să stabilească cine și de ce l-ar fi vrut mort pe acest tînăr briliant. Tot mai multe indicii duc spre Piero de Medici, urmașul lui Lorenzo. Motivele țin de intrigi complicate în care sînt amestecate mișcările politico-religioase ale lui Savonarola, de care Pico se apropiase foarte mult, invidia, teama de magie, amorul homo și heterosexual (vorbim, totuși, de un cerc de iubitori ai lui Socrate), manipularea deciziilor politice.
Sigur că, murind la 31 de ani, Pico della Mirandola nu a apucat să dea pe deplin măsura înzestrărilor sale. Totuși, arhitectura gîndirii lui era deja schițată. Cu ceva mai mult respect pentru Aristotel decît ceilalți participanți la Academia platoniciană, și cu o curiozitate insațiabilă, Pico a devenit un eclectic. Aduna idei din toate zările, de la arabi și de la francezi, de la caldeeni și de la greci, de la primii creștini și de la alchimiștii zilelor sale, încercînd să le așeze într-un sistem unic. Ca și ceilalți membrii ai Academiei, credea că trebuie fondată o filozofie care să devină o unică religie a omenirii. Și tot ca ei, credea că absolut toți filozofii lumii, din toate locurile și din toate timpurile, vorbesc despre același mare adevăr în limbi diferite, în sisteme de gîndire diferită, în credințe diferite. Cum tot ceea ce se gîndește este produsul acestui unic adevăr, fiecare carte - fie ea sacră, precum Biblia, sau un tratat de ocultism și magie, ori dialogurile platonice sau manuscrisele muzicale - este un versant diferit care urcă spre același vîrf. De aceea, Pico și-a asumat rolul de a strînge întreaga înțelepciune a lumii, de a o sistematiza și de a o pune în dezbaterea tuturor filozofilor, astfel încît să se ajugă la o formă unică, universal mulțumitoare și atotacoperitoare. Astfel, au apărut faimoasele sale ”Raționamente sau 900 de teze propuse spre a fi dezbătute în public, la Roma, în anul 1486, dar neacceptate”, dimpreună cu ceva ce ar putea fi un eseu introductiv, intitulat ”Despre demnitatea omului”, acesta rămînînd în memoria culturală a Europei ca un veritabil Manifest al Renașterii. Unele dintre cele 900 de teze au fost declarate eretice de Papă și Lorenzo Magnificul a fost nevoit să intervină cu toată forța pentru a-l feri pe Pico de consecințele neplăcute ale unei asemnea decizii. Mîine, vom răsfoi aceste cărți.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
