Sunt pline parcurile cu copii străini. Au venit în vacanță cu părinții din Italia, Spania și alte țări pe unde părinții lor au fugit de deznădejde sau cu speranță.
Unii s-au născut acolo și vorbesc limba maternă greu sau, cu accentul locului unde trăiesc. Sunt efervescenți de parcă ar vrea să-și pună în buzunarul cu amintiri fiecare clipă pe care o petrec aici, în țara despre care unii știu doar că e locul de care părinților lor le este atât de dor încât se agață cu disperare de orice fotografie sau obiect pe care le au din țară. Pe o bancă, doi adolescenți, ea și el. El, străin. Fiecare stă cu mâna pe lemnul băncii, îi despart doar milimetri, dar se ating din greșeală, timid, retrăgându- se discret dintr-un început de mângâiere.
-Cum e școala de acolo?- întreabă ea.
-E bine. Mi-e dor de învățătoarea noastră. Ai mai văzut-o?
-Da, e tot la noi. A luat altă clasă când am intrat noi în a V-a. E bună și frumoasă și ne întreabă una-alta când ne întâlnim. Profesorii voștri cum sunt?
-Sunt buni. Dar unii, pe noi, străinii, ne tratează altfel. Sunt mai reci.
-Aveți fete frumoase în clasă?- întreabă ea și se îmbujorează, parcă surprinsă de îndrăzneală.
El se mișcă puțin, atât cât să-i atingă degetele.
-Sunt și frumoase printre ele.
Amândoi sunt stânjeniți; ei, parcă i se stinge speranța, el, parcă regretă sinceritatea.
-Ne ajutăm între noi, dar ei, când vorbesc despre noi, spun „străinii”, parcă în batjocură. Ai mei tot zic că ne întoarcem aici. De-abia aștept! S-au întors unul spre altul și și-au zâmbit; parcă au pectetluit o promisiune în zâmbetul lor.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
