Era foarte tânăr, avea 23 de ani când l-a jucat pe Regele din „Oamenii cavernelor” lui Saroyan. A spus cuvintele cu intonaţia potrivită, dar nu avea experienţa de viaţă necesară acelui rol mare. Acum are vârsta care trebuie, dar are alte priorităţi, viaţa lui curge altfel. Mihai Mălaimare a debutat la teatrul mare la Nottara cu un rol comic într-o comedie cu haz, alături de mari nume ale teatrului românesc, a stat la Naţional vreo şase luni deoparte, apoi a intrat în dubluri şi după aceea adevenit chiar grozav. Apoi şi-a urmat destinul. A plecat de la Naţional ca să facă un alt teatru, să construiască o echipă, să fie dascăl, să-i înveţe pe alţii ce trebuie învăţat dacă vor să fie actori. Pe unii i-a cocoloşit mai mult decât trebuia, alţii care au crezut în el s-au simţit demoralizaţi. Simte că nu şi-a apropiat oamenii merituoşi şi că a avut darul de a se înconjura adesea de inşi care pe lângă lipsa de talent, aveau o lipsă crasă de caracter. Mihai Mălaimare a promis că despre toate acestea va scrie într-o altă carte, dintr-o suflare. Acum se bucură de stagiunea aniversară a Teatrului Masca, 25 de ani de existenţă.

După o viaţă petrecută în teatru, cunoscând domeniul mai bine ca oricine, puteţi să ne spuneţi dacă este artistul un om normal sau dimpotrivă, trăieşte într-o lume ştiută doar de el?

Ce mi se pare ciudat sau oarecum nelalocul său este că jurnaliştii şi cititorii deopotrivă sunt tentaţi să vorbească despre o himeră decât despre o realitate. Un artist în viziunea lor este ceva cu totul special, cineva care trăieşte într-un turn de fildeş, este un om cu nevoie speciale, un om cu viziuni. Lumea uită să privească, să simtă, să asculte că artistul este şi el un om normal. Un om căruia i se sparg ţevile în casă, un om căruia i se opreşte căldura, un om căruia nu-i ajung banii, un om care se ceartă cu nevasta, un om nu are timp de nicio bucurie personală. Un om care-şi trăieşte problemele de zi cu zi, vorbesc despre actorii normali la cap, nu despre cei care-şi poartă personajele şi pe stradă. Artistul trăieşte într-o agitaţie şi o alertă atât de teribile încât ceea ce se întâmplă seara, când vine la spectacol, este într-o oarecare măsură o clipă de salvare, o insulă, un remediu, un spital unde vine să se trateze ca să reziste luptei care-l aşteaptă a doua zi. Existenţa mea în teatru nu se abate deloc de la lucrurile pe care vi le-am povestit. Sunt atât de puţine bucuriile, chiar dacă consistente, dar atât de puţine faţă de tristeţile şi agasările zilnice încât îmi este şi complicat să-mi amintesc de ele, mai cu seamă că vorbim în timpul zilei, când sunt asaltat de sumedenie de lucruri pe care apuc sau nu apuc să le fac.

Este o stagiune aniversară, Teatrul Masca împlineşte 25 de ani. Ce simte cel care l-a înfiinţat şi care şi-a pus sufletul la temelia acestuia?

Da. Este o stagiune aniversară, în sensul că Masca împlineşte 25 de ani de existenţă şi iată constat că nu mi s-au terminat bannerele, constat că nu există posibilitatea unui afişaj decent şi normal pentru ca omul interesat de cultură în Bucureşti să poată să vină la teatru. Nu veţi vedea în Bucureşti afişe culturale. Nu sunt. Sunt afişe cu cântăreţi, sunt afişe cu manelişti, numai afişe culturale nu. Cu alte cuvinte este dat deoparte din zona de interes public, atât în media, cât şi în afişajul stradal artistul important. Media, mai cu seamă cea vizuală, promovează o deşănţaţă aplecare către actul subcultural. Nu veţi găsi actori importanţi, cântăreţi mari, artişti plastici, muzicieni în programele de televiziune. Ceea ce se produce acolo sub numele de divertisment este de toată jena. Pentru cine? Pentru un public care a ales în mod deliberat să-şi construiască, ca pe un stindard, absenteismul de la întâlnirea cu actul de cultură profund. Nu ştiu personal ce este de făcut, pentru că a apela la un afişaj violent sau la o reclamă violentă în televiziune înseamnă bani foarte mulţi pe care instituţiile publice nu şi-i pot permite. A te baza numai pe faptul că există o sumă de oameni care teoretic vor să meargă la teatru, indiferent de informaţia pe care o capătă despre produsul cultural pe care îl anvizajează, înseamnă a aştepta liniştit moartea instituţiei publice de spectacol. Iar lucrul se va petrece, eu sunt absolut convins că în zece ani nu vom mai avea niciun teatru subvenţionat de stat. Se acordă un interes major – şi, din păcate, o fac oameni de teatru solizi, serioşi - fenomenului underground. Eu nu spun că el nu trebuie susţinut, dar a-l defini ca pe principalul vector de dezvoltare al teatrului românesc este în opinia mea o eroare. Uitaţi-vă ce se întâmplă în Bucureşti, unde oferta culturală este foarte mare! Fac teatru tot felul de instituţii care nu au ce căuta în zona teatrului. Eu nu spun că lucrul acesta este în mod a priori rău. Există un număr foarte mare de studenţi, tineri actori, care nu au de lucru, care nu se pot instituţionaliza, care nu vor să se instituţionalizeze. Există sumedenie de actori care nu-şi regăsesc doleanţele în teatrele în care se află şi atunci trebuie să le oferi o posibilitate de a lucra. Numai că în timp ce teatrele oficiale au tot felul de restricţii şi tot felul de ameninţări cu reducerea bugetului aceste instituţii nu au nici un fel de problemă în zona lor. Nu-i normal.

Pe de altă parte există un excedent de actori tineri, se dă o luptă între teatrul independent şi cel de stat.

Da, aveţi dreptate, există foarte multe şcoli private, există un excedent de tineri actori. Să nu-i căinăm. Ei vor să se ducă să facă teatru. Nu-i împiedică nimeni să facă teatru. Vor teatru, pentru că nu vor să facă altceva. Fac o facultate de şomeri. Instituţiile publice au un număr limitat de locuri, iar în provincie nu se duc. Teatrele din provincie sunt muribunde din cauză că nu au actori profesionişti. Acordăm o importanţă, în opinia mea exagerată, fenomenului underground, iar teatrele oficiale mor. Mor şi din cauza managementului defectuos. Mor pentru că nu se pot asocia, pentru că nu gândesc proiecte, pentru că fiecare îşi construieşte pe tarlaua lui ceea ce crede el de cuviinţă, nu există un proiect, o viziune culturală bucureşteană şi nu există o viziune teatrală bucureşteană. Ce face teatrul metropolitan în Bucureşti? Cum se defineşte el, prin ce se caracterizează? E greu de spus. Fiecare montează ce-l taie capul. Personal cred că lucrurile nu se îndreaptă spre o direcţie deloc bună. Am fost de curând la Sinaia şi am asigurat figuraţia stradală în cadrul festivalului Sinaia Forever. Am privit cu mare bucurie ceea ce suntem noi capabili să facem şi cred că am fost oarecum la jumătate. E o trupă bine armonizată, bine sudată, cu foarte multe mijloace de expresie. Am scos 60 de oameni, am făcut animaţie cu marionete uriaşe, animaţie cu catalige. Din punctul acesta de vedere am izbutit să facem lucruri minunate. Pe de altă parte vin şi vă semnalez că există festivaluri de teatru alternativ în România fără Teatrul Masca, există festivaluri de stradă fără Teatrul Masca. Deşi ştie să facă, este prompt şi bine dotat, Teatrul Masca este ocolit din motive care la momentul acesta mă lasă rece pentru că am sumedenie de alte probleme.

Să revenim la stagiunea aniversară a Teatrului Masca. Ce ne puteţi spune despre spectacolele pe care le veţi prezenta publicului?

Este o stagiune pe care o dedicăm în întregime prietenilor noştri, este firesc să ne gândim la aceştia, pentru că din păcate suntem tentaţi să lăsăm să ne afecteze mai mult opinia neprietenilor decât a celor care ne iubesc. Nu ştiu de ce este omeneşte să reacţionezi aşa. Este o stagiune în care vreau să-mi văd prietenii la teatru, vreau să joc pentru ei. Vreau să le ofer cele mai bune condiţii, actorilor, premiere interesante şi turneele de orgoliu pe care le merită, pentru că este o trupă unicat de felul ei în peisajul românesc. Sper să şi pot scrie, sper să şi pot duce la bun sfârşit un proiect mai vechi legat de educaţia teatrală, şcolarizarea  prin intermediul domeniului teatral. Sper… Fiecare lună are un eveniment principal şi câteva colaterale în aşa fel încât într-adevăr această stagiune să însemne ceva. Am deschis cu „Vicleniile lui Scapino”, am continuat cu o foarte recentă premieră, „Romeo şi Julieta”, şi cu „Flecărelile femeilor”, de Goldoni, o comedie pe gustul publicului. Oamenii vor comedie. În vremuri triste - şi sunt vremuri triste cele pe care le trăim de atâta vreme - lumea foloseşte râsul ca pe un panaceu. Oamenii n-au curajul opiniei, n-au curajul atitudinii. Am făcut un experiment, am spus că la mine pagina de facebook arată foarte civilizat. Am fost foarte tentat să văd cum reacţionează oamenii care la mine pe pagină scriu foarte frumos şi am fost siderat să văd că în multe cazuri, pe alte pagini, unde se discută politică, folosesc un limbaj de o trivialitate ieşită din comun. Practic, la adăpostul anonimatului, pentru că marea majoritate au identităţi false, oamenii ştiu că pot da cu bâta în baltă. Este o Românie uşor isterică. Nu e o Românie adevărată ce se petrece pe şosele, ce se petrece pe drumuri, în politică. Putem fi tentaţi să scoatem spectrul politic deoparte şi să spunem că ăştia sunt nişte inşi în felul lor care seamănă cu cei din Italia, din Franţa, din Germania, probabil este o lume specială, dar mai bine îi lăsăm în plata Domnului, oricum fără ei nu se poate.

Da. Până la urmă democraţie fără partide politice nu se poate, aşa este?

Dacă vrei democraţie trebuie să ai partide politice şi inşi care se exprimă la televizor aşa cum o fac, dar România profundă trebuie apărată de cineva, trebuie protejată de cineva şi eu aş îndrăzni să lansez un semnal, un îndemn către oamenii de cultură responsabili. Noi suntem pictori, muzicieni, actori, dansatori,  scriitori, o breaslă. Breasla oamenilor de cultură, nu ne putem înjura între noi, nu avem voie. N-avem voie pentru niciun motiv. Putem să ne criticăm, e una, dar să ne înjurăm, să ne bălăcărim, este inacceptabil. Dacă l-aş fi văzut pe Radu Beligan, de exemplu, spunând într-un clip că-l susţine pe Ponta, dar o înjură pe Udrea, da, aş fi fost supărat. Dar evident, maestrul nostru, al actorilor, are tot dreptul ca orice om din ţara asta să-şi exprime părerea. Dacă punctul său de vedere nu ne convine nu înseamnă că Beligan este mai puţin Beligan şi nu ne permite nimeni, nicio autoritate, niciun număr imens de biblioteci citite, nimic, să-l atacăm mişeleşte şi într-un mod inacceptabil pentru breasla actorilor, în primul rând, şi doi, pentru breasla oamenilor de cultură. Ne facem de râs în faţa oamenilor cu o dezinvoltură care nu este justificată prin nimic. Nici prin banii primiţi de la politic, nici prin poziţiile ocupate cu ajutorul politicului, prin nimic. Eu dacă sunt om de cultură nu mă poate plăti nimeni ca să-mi trădez breasla, în nicio secundă. Nu există preţ pentru aşa ceva.

Da, se vede cu ochiul liber că despre cultură aproape că nu se mai vorbeşte şi pe nimeni nu mai preocupă soarta ei, din păcate…

Eu sper ca în această Românie uleioasă să revină pe tapet interesul major pentru cultura românească, pentru creatorii săi, iar în ceea ce-i priveşte pe creatori, interesul pentru destinele acestei ţări. Nu voi ezita niciodată să afirm că istoria României a fost falsificată, că s-a vorbit prosteşte despre romanizarea Daciei, deşi dacii vorbeau limba latină şi a fost un război fratricide.  Ovidiu, exilat pe malul Pontului Euxin, povesteşte cum râdeau dacii de el pentru le vorbea stâlcit limba. La fel cum râdem noi când îi auzim pe cei din Moldova vorbind şi cum râd ei când aud un savant, un om de cultură, unul care mânuieşte limba română literară vorbind. Cam aceasta era diferenţa dintre latina pe care o vorbea Ovidiu şi latina pe care o vorbeau dacii. Se ascunde în mod criminal informaţia, care începe să iasă la iveală, despre cine au fost dacii, urmaşii pelasgilor, şi despre fabuloasa carte a lui Densuşianu, „Dacia preistorică”. Ne place să ne cantonăm în condiţia de popor de mâna a doua în Europa şi sunt inşi care poartă titulatura de savanţi, de membru al Academiei Române, care perpetuează această minciună grotescă. Nu vor să vorbească despre tăbliţele de la Tărtăria, nu vor să vorbească despre tezaurul de la Sinaia, de tăbliţele din plumb. Am înţeles… au fost câteva plăcuţe la Tărtăria. A venit unul din Sumer cu o mie de ani înainte de apariţia Sumerului şi a pierdut nişte tăbliţe pe la Tărtăria, că se plimba prin zonă. Foarte bine. Dar s-au descoperit altele şi altele, este clar o civilizaţie fabuloasă care a fiinţat în acest teritoriu.

Da, informaţiile despre acest subiect au început să iasă la lumină. Nu sunteţi singurul pe care l-am auzit vorbind deschis despre acest subiect. Chiar şi despre faptul că doar 16 la sută din teritoriul dac a fost cucerit şi mai ales că legiunile lăsate aici nu erau formate din cetăţeni romani spun totul. Cât despre minciunile despre femeile dace, ce să mai vorbim…

Evident că legiunile nu erau formate din romani, erau legiuni de la Dunăre care vorbeau ele însele latina. Aş zice că nicio femeie de orice fel, nu numai dacă, nu ar fi stat alături de bărbaţi din alt neam, pentru că perioada de care vorbim, şi încă ne încadrăm, este una a matriarhatului. Şi acum suntem în plin matriarhat, să nu vă imaginaţi că este altceva. Faptul că asistăm, de vreo două secole aşa, la un puseu de autoritate masculină, e ceva ce nu trebuie să vă impresioneze. Chiar şi arabii, care-şi ascund nevestele în casă, tremură în faţa lor. Să nu căinăm atât de tare forţa aparent minimă a femeii.  Eu cred că acei 16 la sută din teritoriul Daciei ocupate de romani, admiţând teoria că i-au omorât pe toţi, că toate femeile au închis ochii şi au făcut dintr-odată prunci care s-au trezit vorbind latina erau doar 16 la sută. Restul femeilor dace făceau copii cu dacii liberi, care nu ar fi vrut să vorbească latina adusă de cei care n-o vorbeau ei înşişi. Adică nu suntem normali la cap când facem afirmaţii de acest gen. Acum putem înţelege istoriceşte atitudinea Şcolii Ardelene, de ce membrii ei au adoptat această idee a latinizării, dar suntem în secolul XXI.

Până la urmă de ce predomină această indiferenţă faţă de cultura română?

Eu unul chiar sunt îngrijorat de lipsa de cultură pe care o afişează poporul român. Înclin să cred că vina este în mare parte a noastră, a celor care creăm actul cultural. Nu ştim să ne batem pentru drepturile culturii, nu ştim să o impunem. Este inadmisibil că nişte oameni solizi de cultură cum are România au pierdut din mână media şi au permis pervertirea ei în halul acesta. Eu încă sper că lucrurile se vor îndrepta. E nevoie de voinţă, dar aici încep să fiu sceptic. Am fost politician şi cunosc modul lor de a gândi. Ştiu cum vorbeşte gura fără ei şi a doua zi ridică tonul împotriva a ceea ce au vorbit ieri, fără nici un fel de jenă, cu o nonşalanţă care te face să te îngrijorezi, pentru că dacă destinul tău depinde de astfel de oameni atunci este foarte grav. Ceea ce s-a petrecut în ultimii ani este şi mai grav, pentru că transformarea Parlamentului într-o cohortă de inşi care şi-au cumpărat locurile, într-o instituţie neprofesionistă, este un lucru grav şi acordă foarte puţine şanse unei reabilitări a României pe termen scurt şi mediu. Trebuie revenit la responsabilizarea partidelor, pentru crearea unui Parlament profesionist. Trebuie interzisă atitudinea rău-voitoare faţă de Parlament. E vina lui în totalitate câtă vreme permit atacul prin atitudinea lor, prin ceea ce fac, prin politizarea gravă a oricărui act al lor, prin diminuarea rolului pe care aceste instutuţii îl iau. Lucrurile au ajuns aşa pentru că aceia care au avut în mână destinele acestei naţiuni fie n-au fost atenţi, fie nu au meritat poziţia pe care au ales-o.

Cred că e mai bine să revenim la lucruri mai plăcute. Sunt convinsă că aţi cunoscut oameni extraordinari de-a lungul vieţii, chiar am citit cartea dumneavoastră „Şansa”, în care rememoraţi întâlnirile cu marii oameni de cultură care v-au marcat viaţa. Spuneţi-mi, are prietenia vreun secret atât de bine ascuns încât nu toţi reuşim să avem parte de aşa ceva?

Da, prietenia are un mare secret. Categoric da. Poţi să nu te vezi cu un prieten 20 de ani, dar dacă-ţi bate la uşă la miezul nopţii că vrea să bea o bere cu tine, o bei. Prietenia nu este tributară convenţiilor sociale. Prietenia nu depinde de laudele pe care ni le adresăm unii altora. Prietenia este o stare de spirit. E insula care apare dintr-odată într-un ocean atunci când tu simţi că nu mai ai nicio speranţă. Câţi dintre noi avem prieteni adevăraţi e altceva, dar cert este, şi m-a fascinate acest lucru, că de fiecare dată când mă înjură cineva tremur şi îmi mor neuronii, şi când mă laudă cineva în mod sincer nu am aceleaşi fibrilaţii. Dovadă că ceva e vinovat şi în mine, că n-am primit de la viaţă semnele sănătoase ale unui mod sănătos de a trăi. Vreau să spun că dacă mergi pe drum şi îl înjuri pe unul, aşa, că vrei să faci un experiment, imediat va sări să te omoare. Dacă vezi un domn sau o doamnă, nu-I cunoşti şi spui „Bună ziua, ce costum frumos aveţi!”, ăla o să spună că eşti nebun, o să spună că nu eşti în toate minţile, că vrei ceva de la el. Dacă vrei să întrebi pe cineva „Unde e strada cutare?”, prima reacţie a omului este să se depărteze. Este incredibil!

Eu am remarcat, de asemenea, că nimeni nu mai zâmbeşte.

Aveţi dreptate. Nu mai zâmbeşte nimeni. Am descoperit acum, când făceam analiza celor 25 de ani că cel puţin 90 la sută din producţiile Teatrului Masca sunt în domeniul comediei. Am făcut cât am putut, dar într-un ocean de mizerie o picătură de apă curată nu înseamnă nimic. E important că există. Multe alte instituţii produc şi ele aceeaşi picătură de apă curată. Teoretic, în timp, vor crea şi mai multe picături de apă curată, dar deocamdată e groaznic.

Ce cuvânt ar descrie viaţa dumneavoastră de artist?

Sunt multe cuvinte pe care le-aş folosi, dar depinde de ziua în care mă prindeţi cu întrebarea asta. Mi-aduc aminte că la Botoşani, unde eram deputat, un preot m-a rugat să-l ajut să-şi termine biserica şi am făcut acest lucru, iar în faţa enoriaşilor a zis că el crede că este în asentimentul tuturor când spune că vrea să-mi rezerve un loc să mă îngroape în peretele bisericii. Sigur, e frumos, e un anume tip de eternitate a fi îngropat în peretele bisericii, dar mi-aş fi dorit să spună că-şi oferă o clipă în plus, el şi enoriaşii lui, să gândească pozitiv pentru viaţa lor, aş fi fost mult mai fericit. Cred că noi, artiştii, ar trebui să fim responsabili cu fericirea. Fie ea şi de o clipă. Dacă ar fi să mă definesc într-un singur cuvânt acesta ar fi ZÂMBET. Zâmbiţi în orice împrejurare, e cu atât mai bine atunci când nu ne vine deloc să o facem!