Editura Evenimentul si Capital

Legenda muntelui Furnica, scrisă de regina Elisabeta a României

Elisabeta Doamna, cu diademă de stele, circa 1870, fotografiată de Franz mandy. sursa foto: „Poveștile Peleșului”, Editura Corint
Autor: | | 0 Comentarii | 2413 Vizualizari

Regina Elisabeta a României, „ultima romantică”, așa cum scria despre ea și regina Maria, nora ei, a iubit mult tărâmurile românești. Poate le-a iubit și mai mult după ce a ascultat poveștile și legendele spuse de oamenii simpli ai locului.

Aceste legende au inspirat-o pe romantica regină și a scris, printre multe alt evolume,  și „Poveștile Peleșului”. De curâdn, volumul a fost reeditat de Editura Corint, în condiții grafice deosebite, cu multe fotografii de arhivă inedite.

Vă prezentăm legenda muntelui Furnica. Autoarea, Regina Elisabeta, cunoscută ca scriitor sub numele de Carmen Sylva, i-a pus titlul „Furnica”.

 „Era odată o fată frumoasă. Numele ei era Viorica. Părul ei era ca aurul, ochii ca cerul, obrajii ca garoafele, buzele ca cireșile; iar trupul ei era așa de mlădios ca papura. Nu era suflare omenească, care să nu se bucure la privirea frumoasei fete, și nu atât pentru frumuseţea, cât pentru hărnicia ei cea mare. Când se ducea la izvor cu cofa pe cap, furca îi era tot­deauna la brâu și torcea. De ţesut și de cusut ţesea și cosea chiar ca o zână. Iile ei erau cele mai frumoase din tot satul, cusute cu negru și cu roșu, cu altiţe late pe umeri. Vâlnicul, ba chiar și călţunii ei de duminică erau împodobiți cu flori. Mâinile ei cele mici nu stăteau niciodată liniştite. La câmp și prin livezi ele lucrau tot atât de mult ca în casă, și toţi flăcăii aveau ochii ţintiţi spre Viorica cea frumoasă. Îi mergea vestea că o să fie odată o gospodină strașnică. Ea însă nici că se uita la flăcăi, şi de măritat nici nu voia să audă vorbind. Ea zicea că



nu are timp să se gândească la dânşii, căci are să poarte de grijă pentru mamă.

Atunci mama, cu fruntea încreţită, îi zicea:

— Mare sprijin ar fi un ginere zdravăn.

Fetiţa se întrista de asemenea cuvinte și întreba dacă în adevăr nu mai poate munci, pentru ca mama să‑şi dorească numaidecât un bărbat în casă.

— Bărbaţii ne dau încă mai mult de lucru, zicea Viorica. Tot noi trebuie să toar­cem pentru dânşii, să ţesem pentru dânşii, să coasem pentru dânşii, şi nu mai putem dovedi cu munca câmpului.

Atunci mama ofta şi se gândea la fiul ei care murise, pentru care făcuse atâtea şi multe cămăşi frumoase și pe care le spăla atât de albe, încât toate fetele îşi puseseră

Furnica19

ochii pe flăcău. Nici că vreodată se ostenea, orişicât lucra pentru dânsul; dar ce nu face o mamă, fără a osteni vreodată!

Veni însă ora când Viorica însăşi era să vadă că mamă-sa avea dreptate să-şidorească un ginere, ca şi cum ar fi presimţit că nu-i va mai fi trai mult în lume.Ea începu să slăbească şi toată dragostea fiicei nu fu în stare să o ție pe pământ.

rică în căsuţa cea mică. Pentru întâiaşi dată, ea şedea cu mâinile în sân, căci pentru cine era să mai lucreze? Ea nu mai avea pe nimeni în lume.

Într-o zi şedea pe pragul uşii şi se uita cu întristare în lume. Deodată văzu sfârşit erau furnici. Nu putea nimeni vedea de unde veneau ele, căci nu se mai putea descoperi capătul cetei, care necontenit se mişca. Acum însă ele se opriră şi formară împrejurul Vioricăi un cerc mare. Unele dintre furnici ieşiră înainte şi ziseră:

—Noi te cunoaştem bine, Viorico, şi adesea am admirat hărnicia ta, care se potriveşte cu a noastră şi care rareori se află pe la oameni. Noi mai ştim că tu eşti singură, singurică pe lume. De aceea te rugăm: vino şi fă-te regina noastră. Ţi-om clădi un palat mai frumos şi mai mare decât cea mai mare casă ce ai văzut vreodată. Numai un lucru trebuie să ne promiţi că nu te vei mai întoarce înapoi printre oameni, ci că vei rămâne la noi cât vei trăi.

—Nici că doresc mai bine decât să rămân cu voi, răspunse Viorica, căci nimic nu mă mai ţine pe mine aici, decât numai mormântul mamei. Trebuie să pot merge să depun pe el flori şi vin şi colivă, şi să mă rog pentru sufletul ei.

—Poţi să mergi la mormântul mamei tale, numai să nu vorbeşti cu nicio fiinţă omenească, care-ţi va ieşi în cale, căci atunci te faci necredincioasă, şi cumplită va fi răzbunarea noastră.

Astfel se duse Viorica cu furnicile. Ele merseră cale lungă, până ce ajunseră la un loc care se părea bun pentru a clădi acolo un palat. Atunci văzu Viorica cu cât erau mai dibace furnicile decât dânsa. Cum ar fi putut fi ea vreodată în stare să ridice cu atâta iuţeală o asemenea clădire? Erau acolo galerii unele peste altele, conducând lor, care se scoteau afară la soare, pentru a se aduce cu aceeaşi iuţeală iarăşi înăuntru când trebuiau să fie puse la adăpost de vreo ploaie ameninţătoare. Camerele erau 20

cu mare măiestrie împodobite cu foi de flori, pironite pe pereţi, ca frunzele ascuţite ale brazilor; iar Viorica se învăţă a ţese cu fire de păianjeni, din care apoi se lucrau corturi şi pături.

Clădirea se ridica sus şi tot mai sus, camera însă, care era destinată pentru Viorica, era atât de minunat de frumoasă, precum nimeni nu-şi închipuise vreodată, nici chiar în vis. Multe săli duceau înlăuntrul palatului, astfel încât Viorica putea avea cu cea mai mare iuţeală ştiri despre toţi supuşii ei. Podeala sălilor era de foi de mac, ca picioarele reginei să nu umble decât pe pături de purpură. Uşile erau de foi de roze, legate între dânsele cu fire de păianjeni, şi astfel se închideau şi se deschideau fără vuiet. Pe jos era aşternut un covor gros şi moale tot de Floarea Reginei, de se cufunda în el piciorul gingaşei Viorice. Nici că-i trebuiau aci încălţăminte. Ele ar fi fost prea aspre şi ar fi stricat covorul de flori. Pereţii camerei erau ţesuţi cu mare măiestrie din garoafe, cu lăcrămioare şi ochiul păsării, şi florile continuu se reînnoiau. Fiind totdeauna proaspete, mirosul lor în adevăr te îmbăta. Tavanul camerei era făcut din foi de crin, întinse ca cort. Harnicile furnici munciseră câteva săptămâni la patul Vioricăi. El era din tot ce este mai gingaş pe lume, de bruma florilor, şi pe dânsul era întinsă una din ţesăturile Vioricăi. Când dormea pe patul ei, era atât de frumoasă, că stelele ar fi picat din cer dacă ar fi văzut-o. Însă furnicile aşezaseră camera ei în locurile cele mai dinăuntru ale palatului şi păzeau cu hărnicie şi gelozie pe iubita lor regină. Nici ele chiar nu îndrăzneau să se uite la ea când dormea.

Nu putea fi trai mai frumos şi mai bine aşezat în ceata de furnici, de cum era. Fiecare şi toate îşi puneau silinţa a munci mai mult şi a plăcea harnicii regine. Niciodată prea mult, niciodată neînţelepţeşte. Vocea ei cea blândă se auzea totdeauna numai ca un sfat sau ca o părere. O căutătură plină de lumină şi de căldură a ochilor ei era mulţumirea ce dăruia celor ce o ascultau. Furnicile ziceau adesea că au razele soarelui în casă şi-şi lăudau norocul. Ele făcură pentru Viorica o prispă deosebită, pe care se putea plimba ca să se bucure de aerul curat al munţilor şi de razele încălzitoare ale soarelui, când camera i se părea prea îngustă. De pe acea prispă ea putea privi şi înălţimea clădirii, care ajunsese a fi acum un munticel.

Într-o zi ea şedea în cameră şi cosea la o ie, cu firele de mătase ale unui vierme, pe care îl aduseseră furnicile înăuntrul palatului. Ea prindea pe ie aripi de fluture. 21

Deodată se auzi un freamăt mare împrejurul muntelui şi ca un răsunet de voci. Într-o clipă întreg regatul cel mic fu în larmă şi toți veniră la regină şi izbucniră fără suflet în camera ei:

—Ni se dărâmă casa. Oameni răi scormonesc în ea. Două, trei galerii au şi căzut, şi o a patra este în pericol. Ce să facem?

—Nu-i alt nimic? zise Viorica plină de linişte. Voi pune îndată capăt la aceasta şi într-o zi sau două, galeriile vor fi iarăşi la loc.

Viorica alergă prin labirintul sălilor, şi deodată apăru pe prispa ei. Însă acolo dădu cu ochii de un tânăr de o mare frumuseţe. El descălecase şi era ocupat cu cei câţiva care îl însoţeau a scormoni cu săbii şi cu lănci în muntele furnicilor. Când ea apăru, toţi se opriră. Flăcăul cel inimos puse mâna în preajma ochilor, ca şi cum ar fi fost intea lui în veşminte lucitoare. Părul de aur al Vioricăi pica în valuri până la călcâie. O roşeață gingaşă se răspândise pe faţa ei şi ochii îi străluceau ca stelele. La vederea flăcăului, ochii i se tulburară un moment, dar pe urmă îi ridică şi, deschizându-şi gura de roze, Viorica zise cu vocea răsunătoare:

—Cine sunteţi voi, care vă atingeţi cu mână semeaţă de împărăţia mea?

—Iartă, frumoasă fată! răspunse tânărul. Pe onoarea mea de fecior de împărat ce sunt, de astăzi înainte sunt apărătorul vostru cel mai devotat. Cum putea să-mi treacă prin minte că o zână stă în capul acestei împărăţii?

—Vă mulţumesc, zise Viorica. Nu-mi trebuiesc alte servicii decât acele ale credincioşilor mei supuşi, şi cer numai ca în regatul meu să nu păşească picior de om.

seseră afară nu puteau vedea cum cete de furnici îi sărutau picioarele şi o însoţeau în triumf înapoi în camera ei, unde Viorica se apucă în linişte de lucru, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Fiul de împărat însă sta înaintea muntelui, ca afundat într-un vis, şi camarazii săi nu-l puteau îndupleca să încalece nici după ore întregi. El tot spera că frumoasa regină va reapărea. El tot spera că va mai vedea-o încă o dată, chiar dacă ochii i-ar fi fost plini de dojană şi vorbele aspre. Însă el nu vedea decât furnici şi iarăşi furnici, căci acestea, în cete nesfârşite, cu iuţeală nespusă, se sileau a drege paguba ce el pricinuise în zburdăciunea juneţei. El le-ar fi călcat în picioare de mânie şi de nerăbdare, căci ele păreau că nu înţeleg şi nu aud întrebările lui, ci 22

îi alergau bucuroase şi voioase printre picioare, pline de simţimântul siguranţei lor. În fine, el încălecă plin de tristeţe, cugetând necontenit cum ar putea câştiga pe cea mai frumoasă fată ce văzuse vreodată. El cutreieră pădurea până înnoptă, spre marea supărare a camarazilor săi, care dădeau la naiba muntele de furnici cu fata cea frumoasă, gândindu-se la cina şi la paharele de vin ce-i aşteptau de mult.

Viorica se culcă mai târziu decât toți supuşii ei. Ea avea obiceiul de a inspectasingură ouăle furnicilor, de a pune mâna pe pătulețele lor, ca să vadă de sunt destulde moi, şi de a aera perdelele de flori una după alta, purtând pe vârful degetului unlicurici şi uitându-se cu duioşie la tinerii viermişori. Acum ea se întoarse în camera eişi dădu drumul tuturor licuricilor care îi luminaseră la lucru ore întregi. Numai unulsingur rămase până ea se puse în pat. De obicei, Viorica era îndată cufundată în somnul cel mai adânc; astăzi însă ea se azvârlea neliniştită când într-o parte, când în alta,îşi învârtea părul împrejurul degetelor, şedea, se scula, şi iarăşi se culca, şi-i era atât decald şi de cald, de nu mai putea. Niciodată nu i se păruse că în împărăţia ei nu era aerîndestul. Acum ar fi vrut să iasă afară la aer, dar se temea ca nu cumva ai ei să o audăşi exemplul cel rău să molipsească şi pe alţii. Ea dăduse, împinsă de furnici, multe şiaspre hotărâri în contra ieşirilor oprite, hotărâri care scoteau afară din comunitate pevească cu inima sângerândă, cum ele fură împunse, fără milă, până ce pieiră.

Viorica se trezi înaintea tuturor şi făcu furnicilor o mare surprindere, reclădind eaînsăşi una din galerii. Fireşte că chiar ea nu-şi da seama că, lucrând, îşi azvârlea ochiisese în camera ei, şi iată că mai multe furnici veniră iute, alergând pline de spaimă:

—Omul cel rău de ieri este iarăşi aci călare şi dă târcoale împrejurul muntelui nostru.

—Lăsați-l în pace! zise regina Viorica cu linişte. El nu ne va mai face nimic.sufle din adânc.

O nelinişte peste măsură o cuprinsese. Ea se plimba cu mult mai des peste tot dine contrazicătoare. Furnicile nu ştiau ce i s-a întâmplat şi-şi dădeau toată osteneala de a face toate mai bine şi mai frumos. Ba într-o zi îi făcură o surprindere cu o boltă 23

nouă şi grandioasă. Ea se uită la boltă cu o privire distrasă şi o lăudă numai în treacăt. Tropote de cal se auzeau împrejurul muntelui de mai multe ori pe zi; însă multe zile trecură şi Viorica nici că se mai arăta măcar o singură dată afară din palatul ei.

O apucase un dor de oameni, pe care nu-l simțise încă până atunci. Se gândea la satul ei, la horă, la căsuţa ei din sat, la mama ei şi la mormântul acesteia, pe care nu-l mai văzuse.

După câteva zile, ea anunță supuşilor ei că are de gând să meargă la mormântul mamei sale. Atunci furnicile o întrebară cu spaimă, dacă nu-i mai place la dânsele, de vreme ce îşi aduce aminte de satul ei.

—O, nu, zise Viorica. Vreau să mă duc numai pentru puţine ore. Înainte de amurg sunt iarăşi la voi.

nici, pe care nu le putea vedea. Toată lumea i se părea schimbată. Şi, în adevăr, multtimp trecuse de când ea îşi părăsise căsuţa. Viorica începu să facă socoteală cât timpau întrebuinţat furnicile pentru a înălţa muntele cel mare, în care locuia, şi-şi ziceacă mulţi ani lungi au fost aceştia. Ea nu mai putu da de mormântul mamei, atât detare îl acoperiseră ierburile şi plantele de tot felul, şi umbla prin ţintirim plângând,căci şi acolo era ea acum străină. Începuse a amurgi şi Viorica tot căuta mormântul,pe care nu-l putea afla. Deodată răsună lângă ea vocea fiului de împărat. Ea voi săfugă, însă el o reţinu cu putere şi îi vorbi despre dragostea lui cea mare cu cuvinteatât de dulci şi pătrunzătoare, încât ea stătu de-l ascultă, cu ochii pironiţi în jos. Eraatât de dulce a auzi iarăşi vorbind o fiinţă omenească şi a auzi iarăşi vorbind astfelde dragoste şi de amicie! Numai când se întunecă de tot, Viorica îşi readuse amintecă era o regină care-şi uitase de datorii, şi nu o orfană părăsită, şi că furnicile îiinterziseseră de a se întâlni cu fiinţe omeneşti. Cu paşi repezi fugi ea de la feciorulde împărat. El însă se luă după dânsa cu cuvinte măgulitoare până în apropiereamuntelui. Acolo Viorica îl rugă şi-l conjură. El îi făcu după dorinţă, dar numai dupăce Viorica îi promise de a reveni a doua zi.

Viorica se furişă încet-încet prin săli, uitându-se tot înapoi, căci i se părea că audetropot iute şi de jur-împrejur şoapte. Poate că acestea erau închipuiri şi că numai inimaîi bătea mai tare de frică; căci de câte ori sta pe loc, toate se păreau liniştite. În fine,ea ajunse în camera ei şi pică pe pat sfârşită de osteneală. Dar somnul nu venea să se24

reverse peste dânsa şi să-i închidă ochii. Ea simţea că a călcat promisiunea ce dăduse, şicine mai putea să o respecte, când cuvântul ei nu mai era sfânt? Neliniştită, Viorica seazvârlea când într-o parte, când într-alta. Mândria i se revolta în contra misterului decare era înconjurată, şi totuşi ea cunoştea furnicile, ura lor neîmpăcată şi pedepsele lornemaipomenite. Adeseori ea se scula, îşi rezema capul pe braţe. Necontenit i se păreacă aude tropotul iute al multor mii de picioruşe, ca şi cum muntele ar fi fost însufleţit.

Când simţi că dimineaţa se apropie, ea dădu în lături perdeaua de roze, pentru a alerga afară în libertate. Însă ce mirare o cuprinse, când văzu că una din ieşiri era astupată cu frunze ascuţite de brad! Încercă la a doua şi la a treia ieşire, şi le luă pe sate de jos până sus. Atunci ea începu a striga tare, şi iată că toate cetele de furnici se adunară, venind prin deschizături multe şi neînsemnate:

—Vreau să ies la aer curat, zise Viorica cu tărie.

—Nu, răspunseră furnicile. Nu te lăsăm să ieşi afară, căci atunci te pierdem.

—Nu-mi mai daţi ascultare?

—O, da! În toate, numai într-acest unul şi singur punct, nu. Zdrobeşte-ne cu piciorul spre pedeapsă! Noi suntem gata a muri pentru binele comunităţii şi pentru a scăpa onoarea reginei noastre.

Viorica plecă capul şi lăcrimi izbucniră din ochii ei. Ea rugă pe furnici să-i redea libertatea. Micile fiinţe severe nu răspunseră nimic: deodată şi pe tăcute ea rămase singură de tot în locul cel întunecat. O! Cum plângea şi cum se văita Viorica! Cum îşi smulgea părul cel frumos! Pe urmă începu a-şi deschide o cale cu degetele ei cele gingaşe; însă ceea ce lucra şi da în lături, se umplea mai tot atât de iute la loc, încât, în fine, se aruncă disperată la pământ. Furnicile îi aduseră îndată cele mai frumoase flori, şi nectar, şi picături de rouă, pentru a-i alina setea; însă vaietele ei rămaseră neascultate. De teamă ca ele să nu pătrundă în afară, furnicile se hotărâră a ridica clădirea lor tot mai sus şi mai sus, atât de sus şi mai sus decât Vârful cu Dor, şi numiră acest munte „Furnica”. Feciorul de împărat de mult nu mai dă ocol primprejurul muntelui; dar în nopţi liniştite, se aud încă suspinele Vioricăi.”




Alte articole din categoria: Cultură

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate