În 2015, trei instituții de mare importanță în statul român- Guvernul, Președinția Camerei Deputaților și Președinția Senatului n-au trimis CCR punctul lor de vedere privind interceptările. Neglijență sau boicot de tip mafiot?!

Ion Cristoiu
15 martie 2016, 12:11

Ca gazetar prin Istorie, nu istoric, desigur, m-a preocupat și mă preocupă Documentul, documentul semnificativ pentru un moment important din trecut. Decizia CCR, prin toate consecințele sale pe termen scurt, e unul dintre aceste Documente.

Motivarea Deciziei, însumînd 25 de pagini, a fost reprodusă ici-acolo. Deși e vorba de un Document nu numai pentru viitor, dar și pentru trecut, textul Motivării a fost ocolit în toate trăncănelile tv zise și talkshow-uri la televiziunile de știri. De ce? Pentru că Documentul are 25 de pagini, are multe referiri la legi, articole, paragrafe, ceea ce face din lectura lui un efort cumplit pentru o generație de gazetari obișnuită să nu treacă dincolo de textul de pe SMS. Tot ceea ce se întîmplă în prezent în materie de reglementare a interceptărilor nu poate fi înțeles fără lectura Motivării. De fapt nu a Motivării în întregime, ci doar a primei părți, acolo unde e relatată desfășurarea Ședinței din 16 februarie 2016. Dacă ne gîndim că ședința a fost istorică, merită să aflăm cum s-a desfășurat pînă în cele mai mici amănunte. De asemenea, tot ceea ce se întîmplă acum nu poate fi înțeles fără reproducerea altor Documente strîns legate de Decizia CCR: Textul excepției de neconstituționalitate trimis de Tribunalul București la CCR, adresele trimise de CCR la Guvern pentru a afla și punctul de vedere al Guvernului. După reproducerea documentelor, voi prezenta cititorilor observațiile mele. Dacă ei, cititorii, au și alte observații desprinse din lectura Documentului, le voi urmări cu maximă atenție, convins că mi-a scăpat ceva. Textul trimis de Tribunalul București la CCR ”România Dosar nr. 52 586/3/2011 Tribunalul București- Secția I Penală Încheiere Ședința publică din data de 19 mai 2015 Tribunalul compus din: Președinte: Mihai Bălănescu Grefier: Frîncu Florența Ministerul Public- Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția de investigare a Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism- Structura Centrală a fost reprezentat de procuror Micu Cristinel. Pe rol soluționarea cauzei penale privind pe inculpații: 1. Ozer Hakan, trimis în judecată pentru săvîrșirea infracțiunilor de crimă organizată, prev (…..) și spălare de bani, prev.(…) (Urmează alte 12 persoane acuzate de crimă organizată și spălare de bani, toate de origine arabă și persană. Nota noastră) Prin Rechizitoriul nr. 5/D/P/ 2006 întocmit de Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Tribunalul Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate: În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate formulată de către inculpaţii Nalini Ziva, Nalini Noori, Hosseini Seved Mehdi prin apărător ales, Judecătorul reţine următoarele: La termenul de judecată din data de 15.05.2015, inculpaţii Nalini Ziya, Nalini Noori, Hosseini Seyed Mehdi, prin apărător ales, au formulat o excepţie de neconstituţionalitate, excepţie ce a fost susţinută atît verbal în faţa judecătorului de cameră preliminară, cît şi în scris, argumentele fiind menţionate pe larg în concluziile scrise depuse la dosarul cauzei. Inculpaţii solicită să se constate admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. 1 Ncpp în temeiul art. 2 alin. 1 şi art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 şi sesizarea Curţii Constituţionale în baza art. 24 alin. 4 din Legea nr. 47/1992. În ceea ce priveşte condiţiile impuse de legiuitor în privinţa sesizării instanţei constituţionale cu cererea privind soluţionarea excepţiei, judecătorul reţine că dispoziţiile legale criticate trebuie să fie în vigoare şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei. Totodată, art. 29 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, prevede că nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Inculpaţii consideră că excepţia de neconstituionalitate invocată are legătură cu obiectul cauze avînd în vedere că în situaţia în care textul de lege criticat va fi declarat neconstituţional, toate interceptările şi înregistrările efectuate în cursul urmării penale, vor fi lovite de nulitate absolută, fiind efectuate în baza unui text de lege neconstituţional. Art. 142 alin. 1 NCpp reglementează punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică – ce poate fi efectuată, la dispoziţia procurorului, şi de alte organe specializate ale statului. Practic textul preia legislaţia anterioară Ncpp, ce consacră rolul SRI de singur operator legal în ceea ce priveşte concursul tehnic în materia interceptărilor. De altfel, art. 912, alin.1 teza II din Cpp 1969, prevede noţiunea de „persoane care sînt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări”. În cauză, se constată că în cursul urmăririi penale, interceptarea comunicaţiilor şi a altor tipuri de comunicări la distanţă, a fost efectuată la dispoziţia DIICOT de SRI. Încadrarea în exigenţele constituţionale a unui text de lege, în vigoare, ce vizează administrarea probelor în cursul urmăririi penale a inculpaților din cauză, „are legătură cu soluţionarea cauzei” în sensul art. 29 alin. 1 din Legea nr. 497/1992. Totodată, prevederile art. 142 alin. 1 NCpp nu au fost constate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Sub acest aspect, susţinerile inculpaţilor sînt corecte, judecătorul de cameră preliminară urmînd să sesizeze Curtea Constituţională pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate a art. 142 alin. 1 Ncpp. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, inculpaţii consideră serviciile de informaţii nu pot avea competenţa de a efectua acte de procedură în procesul penal, actele de interceptare şi înregistrare a convorbirilor în cauzele penale nu pot fi efectuate de SRI. Nu există garanţii de independenţă şi imparţialitate, iar prevederile aplicabile interceptărilor telefonice nu indică cu suficientă claritate, necesitatea instituirii unui sistem de supraveghere secretă. Se consideră că sînt încălcate prevederile art. 20, 21, 53 din Constituţia României şi art. 6 şi 8 din CEDO. În opinia instanţei, excepţia invocată este neîntemeiată. Decizia nr. 410/2008 şi Decizia nr. 962/2009 a Curţii Constituţionale au stabilit încadrarea exigenţelor constituţionale a dispoz. Art. 911 şi art. 912 Cpp 1969. Astfel se va releva ca susţinerile privind lipsa garanţiilor procedurale privind respectarea dreptului la un proces echitabil nu sînt întemeiate. Textul legal criticat prevede suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrare, a redării integrare a acestor şi a definirii persoanelor supuse interceptării. Aceste argumente îşi păstrează valabilitatea în condiţiile noului Ncpp. SRI doar efectuează din punct de vedere tehnic interceptarea, consemnarea (şi inclusiv redarea interceptării) activităţii de supraveghere tehnică fiind efectuată de procuror sau organul de cercetare penală. În acest sens, nu există un sistem de supraveghere secretă, evaluarea probei fiind stabilită potrivit atribuţiilor de organele judiciare. Astfel încît judecătorul în baza art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992 republicată va admite cererile inculpaţilor Nalini Ziya, Nalini Noori, Hosseini Seyed Mehdi şi sesizează Curtea Constituţională pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate a art. 142 alin.1 C.p.p.” Excepția e trimisă la CCR. CCR se pune imediat în mișcare după ce o primește. Sunt trimise adrese la Parlament, la Avocatul Poporului, la Președinții celor două Camere și la Guvern. În cazul Guvernului adresele sunt acestea: Pe 25 iunie 2015, CCR trimite lui Gabriel Oprea, premier interimar la vremea respectivă, Încheierea de Ședință de Tribunal, în copie, cu rugămintea ca potrivit Legii Guvernul să remită un punct de vedere pînă la 20 iulie 2015. Pe 8 iulie 2015, Secretariatul Guvernului trimite o adresă lui Robert Cazanciuc, ministrul Justiției, prin care îi cere punctul de vedere pînă pe 17 iulie 2015. Adresa e înregistrată la Ministerul Justiției abia pe 14 iulie 2015. Potrivit Sorinei Matei, pe 22 iulie 2015, ministerul Justiției trimite Secretariatului Guvernului răspunsul în care se precizează că excepția de neconstituționalitate e inadmisibilă. Ar fi fost de așteptat ca Secretariatul să supună premierului punctul de vedere al ministerului Justiției și să-l trimită CCR sub semnătura premierului, ca punct de vedere al Guvernului. Potrivit CCR răspunsul Guvernului n-a ajuns niciodată la CCR. Culmea e, potrivit Motivării de mai jos, că n-au ajuns nici punctele de vedere ale președintelui Senatului și ale președintelui Camerei Deputaților. Motivarea CCR (Prima parte): „DECIZIA Nr.51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală Augustin Zegrean – preşedinte Valer Dorneanu – judecător Petre Lăzăroiu – judecător Mircea Ştefan Minea – judecător Daniel Marius Morar – judecător Mona-Maria Pivniceru – judecător Puskás Valentin Zoltán – judecător Simona-Maya Teodoroiu – judecător Tudorel Toader – judecător Cristina Teodora Pop – magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nalini Ziya, Nalini Noori şi Hosseini Seyed Mehdi în Dosarul nr.52586/3/2011* al Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.1087 D/2015. 2. Preşedintele, luând act de cererea formulată în prezenta cauză, de către domnul avocat Cătălin Georgescu, în calitate de apărător la autorilor excepţiei, pe data de 15 februarie 2016, de a fi strigat primul Dosarul nr.1087 D/2015, dispune a se face apelul în prezentul dosar. 3. La prima strigare, la apelul nominal răspund autorii excepţiei Nalini Ziya şi Nalini Noori, prezenţi personal. Magistratul – asistent referă asupra faptului că în sală se află prezentă doamna Omer Ildihan, interpret de limba turcă, şi doamna Alexandra Gotea, interpret de limba persană. Autorii excepţiei solicită strigarea cauzei mai târziu sau lăsarea cauzei la urmă, având în vedere că apărătorul acestora nu este prezent. Curtea, având în vedere art.215 alin.(4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art.14 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, încuviinţează cererea formulată. 4. La cea de-a doua strigare a Dosarului nr.1087 D/2015, la apelul nominal răspund autorii excepţiei Nalini Ziya şi Nalini Noori, prezenţi personal şi asistaţi de domnul avocat Cătălin Georgescu, din cadrul Baroului Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, precum şi autorul excepţiei Hosseini Seyed Mehdi reprezentat de acelaşi avocat. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorilor excepţiei, domnului avocat Cătălin Georgescu, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Cu titlu de cereri prealabile susţinerii excepţiei, pe care le apreciază ca fiind admisibile conform prevederilor Codului de procedură civilă şi dispoziţiilor legale privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, este formulată, mai întâi, o cerere de probe, în susţinerea căreia sunt depuse la dosarul cauzei note scrise. Este vorba despre următoarele trei documente: scrisoarea de înregistrare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei cereri de sesizare a instanţei europene cu privire la aceleaşi chestiuni care formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate; Protocolul de cooperare interinstituţională între Ministerul Justiţiei, Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii, în legătură cu care se cere Curţii Constituţionale să solicite, la rândul său, anumite informaţii, relevante în susţinerea excepţiei; şi un document conţinând extrase din articole de presă referitoare la implicarea serviciilor secrete în justiţie. De asemenea, se formulează o cerere de administrare de probe, subliniindu-se importanţa acesteia în contextul invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, şi se solicită Curţii Constituţionale emiterea către Ministerul Public şi către Serviciul Român de Informaţii a unei adrese care să lămurească următoarele două aspecte: dacă există protocolul anterior referit şi, respectiv, dacă serviciul tehnic care funcţionează în cadrul Ministerului Public şi care asigură supravegherea tehnică este funcţional şi poate să realizeze, fără aşa-zisul sprijin tehnic din partea Serviciului Român de Informaţii, îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Codul de procedură penală referitoare la punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică. De asemenea, se subliniază faptul că, în cauze similare celei în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, s-a probat, pe cale civilă, caracterul intruziv al interceptărilor realizate de Serviciului Român de Informaţii. Totodată, se solicită Curţii Constituţionale invitarea de experţi, cum sunt cei din cadrul Institutului Român al Drepturilor Omului, care să analizeze dacă în dosarul în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate au fost asigurate garanţiile specifice drepturilor reglementate în Codul de procedură penală şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, se solicită instanţei de contencios constituţional invitarea şi audierea unui expert în domeniul informatic, care să ofere Curţii Constituţionale informaţii referitoare la acest „sprijin tehnic” şi la capacitatea Ministerului Public de a realiza urmărirea penală fără ajutorul serviciilor secrete. 6. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepţiile sunt nefondate, nefiind utile şi pertinente soluţionării cauzei, întrucât Curtea Constituţională a fost sesizată în prezentul dosar cu verificarea compatibilităţii prevederilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală cu dispoziţiile Constituţiei, şi, nicidecum, cu verificarea unor eventuale protocoale încheiate între instituţiile statului. De asemenea, solicitările referitoare la audierea unor experţi sunt apreciate ca aparţinând sferei probatoriului ce poate fi administrat în faţa instanţei, cu privire la dovedirea faptului că punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică s-a făcut de către un organ specializat al statului, conform art.142 din Codul de procedură penală. Prin urmare, aspectele invocate în propunerea de audiere a unor experţi vizează legalitatea obţinerii probelor, nefiind de competenţa Curţii Constituţionale. 7. Preşedintele întreabă reprezentantul autorilor excepţiei dacă consideră că existenţa protocolului invocat este relevantă pentru stabilirea constituţionalităţii dispoziţiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală. Reprezentantul autorilor excepţiei răspunde afirmativ la această întrebare, argumentând că, dintotdeauna, a existat o imixtiune a serviciilor secrete în actul de justiţie din România, imixtiune care a avut loc, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, conform protocolului la care se face referire, şi care, potrivit reglementări procesual penale în vigoare, se realizează conform art.142 din actualul Cod de procedură penală. 8. Curtea, potrivit art.258 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art.14 din Legea nr.47/1992, respinge cererile formulate apreciind că nu sunt concludente soluţionării cauzei şi subliniind faptul că instanţa de contencios constituţional se va pronunţa doar asupra constituţionalităţii textului criticat. 9. Având cuvântul pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, reprezentantul autorilor excepţiei arată că măsurile cuprinse în art.142 din Codul de procedură penală nu sunt proporţionale cu scopul urmărit, indiferent de criteriile conform cărora ar fi analizată această proporţionalitate. Se susţine că includerea altor organe specializate ale statului în rândul celor care au atribuţii de punerea în executarea a mandatului de supraveghere tehnică nu este democratică, nu este necesară şi nu este legitimă. Se arată că, fără a se transforma într-un legislator pozitiv, Curtea Constituţională se poate pronunţa asupra proporţionalităţii unor astfel de măsuri. Este invocată, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la principiul proporţionalităţii. Se face referire la aspecte referitoare la aplicarea legii procesual penale, pentru a pune în evidenţă ingerinţa serviciilor secrete în justiţie. Se susţine că Ministerul Public dispune de un serviciu specializat care poate acoperi toate necesităţile tehnice de punerea în executare a mandatului de supraveghere, neavând nevoie de sprijinul tehnic al Serviciului Român de Informaţii. Se arată că acesta din urmă are atribuţii în domeniul securităţii naţionale, având posibilitatea de a sesiza organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea unor infracţiuni în acest domeniu. Se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la măsurile de supraveghere tehnică, respectiv Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în cauza Dumitru Popescu (2) împotriva României şi în cauze similare, în care a fost constată neconvenţionalitatea activităţilor de supraveghere tehnică efectuate de Serviciul Român de Informaţii. Se subliniază faptul că, în ciuda acestei jurisprudenţe europene, instanţele naţionale continuă să motiveze intervenţia Serviciul Român de Informaţii în activitatea de urmărire penală pe baza prevederilor art.142 din Codul de procedură penală, calificând activităţile de cercetare penală ale acestui serviciu ca reprezentând un simplu sprijin tehnic. Se susţine că, în realitate, aceste acte realizate de Serviciul Român de Informaţii constituie mult mai mult decât un simplu sprijin tehnic şi că, în practică, numeroase probe sunt obţinute anterior datei aprobării mandatului de supraveghere. În final, se solicită punerea la dispoziţia apărării a înregistrării şedinţei de judecată, pentru a servi ca probă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Se solicită, de asemenea, amânarea pronunţării pentru depunerea de note scrise. 10. Curtea, conform art.231 alin.(5) din Codul de procedură civilă coroborat cu art.14 din Legea nr.47/1992, aprobă cererea de punere la dispoziţia autorilor excepţiei a înregistrării şedinţei de judecată, iar, potrivit art.222 alin.(2) din Codul de procedură civilă, coroborat cu art.14 din Legea nr.47/1992, respinge cererea de amânare a pronunţării. 11. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că, contrar celor susţinute de autorii excepţiei, procurorul este cel care dispune efectuarea unor măsuri de supraveghere tehnică în vederea obţinerii unor mijloace de probă, cum sunt convorbirile telefonice, care să fie valorificate în vederea obţinerii adevărului. Se subliniază faptul că procurorul poate efectua un astfel de demers numai după obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege de la judecător şi că împrejurarea care îi nemulţumeşte pe autorii excepţiei, respectiv că procurorul poate dispune ca interceptările să fie făcute de organe specializate ale statului, nu reprezintă un aspect de constituţionalitate. Se arată că dispoziţiile art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală au în vedere ipoteza în care organele specializate ale statului la care fac referire au atribuţii prevăzute prin lege şi care, tot prin lege, au dreptul să deţină echipament tehnic necesar unor astfel de interceptări. Se susţine că, în nici un caz, demersurile analizate nu pot fi făcute în temeiul unui protocol interinstituţional, aşa cum arată autorii excepţiei, dar şi că efectuarea, prin absurd, a unor astfel de acte de către organe nespecializate ale statului sau de către organe care nu au, potrivit legii, astfel de atribuţii atrage nu numai nelegalitatea probelor obţinute, dar şi răspunderea penală a celor implicaţi. Distinct de aceste aspecte, se susţine că dispoziţiile legale referitoare la supravegherea tehnică oferă, la rândul lor, suficiente garanţii procesuale, prevăzând condiţiile în care se emite autorizaţia de supraveghere de către judecător, termenele pentru care poate fi dispusă măsura supravegherii, limita maximă a acestui termen şi obligaţiile ce revin persoanelor implicate în efectuarea supravegherii tehnice. Se concluzionează că, pentru toate aceste motive, nu poate fi reţinută neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală. Referitor la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, din 26 aprilie 2007, pronunţată în cauza Dumitru Popescu (2) împotriva României, se susţine că, în pronunţarea acestei hotărâri, au fost avute în vedere de către instanţa de la Strasbourg actualele dispoziţiile procesual penale, care, la acea dată, urma să fie adoptate în România, pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a apreciat ca fiind conforme cu exigenţele Convenţiei. Se apreciază, prin urmare, că nemulţumirile autorilor excepţiei vizează modalitatea de interpretare şi aplicare a legii, şi nu aspecte de neconstituţionalitate. 12. În replică, reprezentantul autorilor excepţiei de neconstituţionalitate arată că, contrar susţinerilor reprezentantului Ministerului Public, serviciile secrete au atribuţii doar în domeniul siguranţei naţionale, nu şi în cel al urmăririi penale. Se propune Curţii Constituţionale limitarea atribuţiilor acestor servicii la cele prevăzute de Legea nr.51/1991 privind securitatea naţională a României, subliniindu-se faptul că ele au posibilitatea de a sesiza organele de urmărire penală în situaţia constatării săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală împotriva siguranţei statului. Se susţine că noţiunea de „sprijin tehnic” reprezintă porţi prin care serviciile secrete pătrund în activitatea de urmărire penală. Se arată, de asemenea, că persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică nu beneficiază de garanţiile specifice asigurării drepturilor fundamentale invocate în susţinerea excepţiei. Sunt invocate, în acest sens, lipsa de acces la informaţiile obţinute prin supraveghere tehnic, considerate clasificate, lipsa de înştiinţare cu privire la dispunerea acestei măsuri. Curtea, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 13. Prin Încheierea din 19 mai 2015 pronunţată în Dosarul nr.52586/3/2011*, Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nalini Ziya, Nalini Noori şi Hisseini Sezed Mehdi într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorilor excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de crimă organizată şi spălare de bani, prevăzute la art.7 alin.(1) şi (2) din Legea nr.39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.50 din 29 ianuarie 2003, şi, respectiv, la art.23 alin.(1) lit.a) din Legea nr.656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.702 din 12 octombrie 2012. 14. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma „alte organe specializate ale statului” din cuprinsul art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, motiv pentru care textul criticat contravine prevederilor art.1 alin.(5) din Constituţie. Se arată, în acest sens, că dispoziţiile Codului de procedură penală nu precizează exact care sunt organele care intră în categoria „altor organe specializate ale statului”, dar care, totuşi, pot efectua supravegherea tehnică, conform art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală, alături de procuror, de organele de cercetare penală şi de lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei. Se susţine că sintagma criticată dă posibilitatea Serviciului Român de Informaţii să efectueze acte de procedură în cadrul procesului penal, prin interceptarea şi înregistrarea de convorbiri în cauzele penale. Se arată că aceste serviciile secrete ale statului nu sunt organe de urmărire sau de cercetare penală, nefiind prevăzute, ca atare, în Codul de procedură penală. Se susţine că, pentru acest motiv, posibilitatea participării lor la realizarea actelor de urmărire sau de cercetare penală lipseşte de claritate, precizie şi previzibilitate dispoziţiile procesual penale ce reglementează punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică. Pentru aceleaşi considerente, se susţine că textul criticat contravine prevederilor art.21 din Constituţie şi art.6 din Convenţie. De asemenea, întrucât supravegherea tehnică este o măsură procesual penală ce are ca efect o restrângere a vieţii private şi de familie, justificată de interesul public al realizării instrucţiei penale, se susţine că lipsa de precizie şi previzibilitate a normei referitoare la punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică este de natură a încălca dreptul fundamental prevăzut la art.8 din Convenţie. Prin urmare, se susţine încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art.20 şi art.53 din Constituţie. 15. Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată, în acest sens, că dispoziţiile art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală reiau soluţia legislativă prevăzută la art.911 şi art.912 din Codul de procedură penală din 1968, în privinţa cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Deciziile nr.410 din 10 aprilie 2008 şi nr.962 din 25 iunie 2009, prin care a constatat că acestea sunt constituţionale, neîncălcând dreptul la un proces echitabil. Se arată că, în acest sens, instanţa de contencios constituţional a statuat că prevederile art.911 şi art.912 din Codul de procedură penală din 1968, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a limitelor cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora şi a definirii persoanelor supuse interceptării, oferă suficiente garanţii specifice dreptului la un proces echitabil. Nu în ultimul rând, prin actul de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa constată realizarea operaţiunilor de supraveghere tehnică, în dosarul supus soluţionării, de către Serviciul Român de Informaţii, însă, arată că acesta efectuează doar din punct de vedere tehnic actele de interceptare, consemnarea şi redarea interceptărilor revenind procurorului sau organelor de cercetare penală. Se mai susţine că nu există un sistem de supraveghere secretă şi că evaluarea probelor este atribuţia organelor judiciare. 16. În conformitate cu dispoziţiile art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 17. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Se arată că supravegherea tehnică prevede suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora şi a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării. Se mai arată că Serviciul Român de Informaţii realizează supravegherea doar din punct de vedere tehnic, neputând să intervină în activitatea judiciară de administrare a probatoriului într-o cauză. Se conchide că dispoziţiile art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală nu aduc atingere, sub nici un aspect, accesului liber la justiţie şi nici dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Se arată, totodată, că prevederile art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală se completează cu dispoziţiile capitolului IV al titlului IV din partea generală a acestui cod, capitol intitulat „Metode speciale de supraveghere sau cercetare”, care stabilesc în mod clar condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru dispunerea supravegherii tehnice. Pentru acest motiv, se susţine că textul criticat este precis şi previzibil. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. ” Ce ne spun Documentele: 1. Rechizitoriul a fost întocmit în 2006. În 2006 SRI nu primise dreptul de a efectua supravegherea tehnică în dosarele DIICOT și DNA. Nu-i exclus ca la vremea respectivă să fi fost director Radu Timofte. Așadar, CCR a decis ca neconstituțională implicarea SRI de acum 10 ani! 2. În mai 2015, un Dosar de crimă organizată trimis în instanță în 2006 era abia la Ce fel de justiție e asta care judecă la nivel de decenii? 3. Împotriva excepției e toată lumea convocată să dea un punct de vedere: Tribunalul București, Ministerul Public, Avocatul Poporului. Atenție chiar Avocatul Poporului! CCR nu ține cont de asta. 4. Punctele de vedere ale Guvernului și ale Președinților celor două Camere erau deosebit de importante. Cel al Guvernului – s-a dezvăluit- era împotriva excepției. Guvernul, Președinții celor două Camere au o armată de trîntori care iau salariu tocmai pentru ca, din punct de vedere birocratic, totul să meargă perfect. Din adresele de mai sus se vede că deși CCR ceruse un răspuns pînă pe 20 iulie 2015, Ministerul Justiției răspunde abia pe 22 iulie 205, deși CCR trimisese adresa pe 25 iunie 2015. Pînă la urmă nici adresa nu ajunge la CCR. Cum e posibil ca în România lui 2015 trei instituții de stat, printre cele mai importante din țară, să rătăcească o adresă atît de importantă precum cea a CCR? A fost neglijență sau boicot de tip mafiot?

Articolul a fost publicat iniţial pe cristoiublog.ro.