Pe terenul de fotbal din spatele blocului comunist în care am copilărit, înainte de a încinge o miuță cu băieții din cartier, se isca mereu câte o gâlceavă.
Devenise aproape un ritual. Înainte de ”primul fluier al arbitrului”, ne alegeam câte un fotbalist celebru și visam pe maidan că geniul lui ne va inspira și vom învinge. Era spre sfârșitul anilor ,80. Ne știam idolii din „surprizele” de la CinCin, gume turcești cu un gust îndoielnic. Îi vedeam rar la televizor. De cele mai multe ori, la bulgari. Urmărisem, e drept, Campionatul Mondial din Mexic 86, dar nu-i mai țineam minte pe toți.
Majoritatea tovarășilor mei din copilărie voiau să fie Maradona. Era cel mai în vogă fotbalist al vremii. Poate cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor. Mai mare ca Pele, Cruyff, sau Platini. Argentinianul era adorat în spatele blocului meu și pentru că fusese suficient de șmecher încât să le înscrie englezilor un gol cu mâna, fără să-l observe arbitrul. „Mâna lui Dumnezeu”. Așa au botezat microbiștii acest gest. Argentina s-a calificat mai departe la Campionatul Mondial din Mexic printr-un gest lipsit de fair-play, dar prietenii mei admirau asta. În cartier era esențial să fii șmecher. Chiar dacă asta însemna să fii trișor. Îmi amintesc că unul dintre prietenii mei din copilărie, fără prea multe veleități de lider, alegea întotdeauna ultimul. Nu avea prea multe opțiuni. L-am auzit la un moment dat rostind numele lui Klinsmann. Jurgen Klinsmann. Suna bine. Extrem de serios. Avea prestanță. Nu-l știam, dar mi-a inspirat încredere de la bun început. Din acea zi, am atent meciurile Germaniei. Klinsmann m-a cucerit rapid. I l-am ”furat” amicului meu. N-a protestat prea tare. În Italia 90, când Jurgen Klinsmann l-a învins pe Diego Maradona în finală, toți prietenii mei, care îl adorau pe El Pibe D’Oro și-au mușcat buzele de ciudă. Eu nu-mi mai încăpeam în piele. De atunci, am fost mereu un suporter înfocat al Mannschaft-ului.
Mi-am adus aminte de întâmplarea asta din copilărie după victoria Germaniei cu 7-1 în fața Braziliei, de marți seară. Jocul de astăzi al nemților mi-a adus aminte de campioana mondială din 1990. Pe vremea aceea, se spunea despre Germania că are cea mai „braziliană” echipă din istorie. Era superlativul absolut. Marți seară, scara valorilor a fost răsturnată, iar Brazilia a regretat, cu siguranță, că nu seamănă cu o echipă nemțească.
Ne puteți urmări și pe Google News
Despre o mașină germană știi sigur că te va duce la destinație, că sunt șanse infime să te lase motorul. Despre Mannschaft știi de la bun început că nu intră niciodată pe gazon cu intenția de a păcăli fotbalul. Cu nemții nu regreți niciodată că ai dat banii bilet. Ai certitudinea că vor juca din primul până în ultimul moment al partidei, cu aceeași intensitate, indiferent dacă sunt la un pas de o victorie zdrobitoare, sau, din contră, de un dezastru de proporții. Nu degeaba microbiștii spun că poți fi sigur că i-ai învins pe germani doar atunci când autocarul lor a plecat de la stadion.
Desigur, sunt mulți care spun că fotbalul german nu este atât de spectaculos, de creativ, de frumos precum cel italian, spaniol, sau britanic. Ați văzut vreodată vreun motor de Mercedes? Nu este neapărat o frumusețe, dar este al naibii de fiabil. Așa este și naționala de fotbal a Germaniei.
Nemții nu au intrat marți seară pe teren pentru a desființa Brazilia, campioană mondială, echipa țării gazde, poate cea mai admirată selecționată de fotbal din lume. N-au lăsat nicio secundă impresia asta. Nu s-au bucurat în exces la final, deși au reușit o performanță remarcabilă, care va rămâne în istorie. Erau, parcă, un pic jenați pentru că dăduseră șapte goluri. Germania nu a înscris de șapte ori în poarta Braziliei pentru a o umili în fața propriilor suporteri, pentru a distruge un mit. A făcut-o pentru că ”programul de lucru” era de 90 de minute, timp în care productivitatea trebuia să fie maximă. Nemții nu sunt stahanoviști. În comparație cu ceilalți europeni, nu muncesc cele mai multe ore pe săptămână. Sunt însă cei mai productivi. La fel și fotbaliștii. Nu e vina lor că Brazilia a fost la pământ, că atacanții germani i-au depășit pe adversari ca pe niște jaloane. L-ați văzut pe portarul Neuer certându-și coechipierii din apărare pentru golul primit de echipa sa. Era 7-0. Golul ăla nu le strica nemților golaverajul, nici nu le umbrea performanța excelentă. Neuer știa însă că apărătorii săi erau în teren pentru a face o anumită treabă și nu se achitaseră de obligații. Asta era tot ce conta.
Seriozitatea germană a contrastat puternic cu neprofesionalismul comentatorilor TVR. Pentru aceștia, după primele cinci goluri ale Germaniei, partida ar fi trebuit să fie oprită. Erau, vezi Doamne, umani, plin de compasiune față de Brazilia și acuzau în subtext Germania că nu are milă, că exagerează, că vrea să distrugă un mit. De ce să oprești un meci de fotbal, în care una dintre echipe joacă impecabil, doar pentru că cealaltă echipă nu e-n stare să lege două pase? De ce am descuraja performanța și am menaja amatorismul? De ce? Pentru că așa suntem noi românii. Relativizăm totul. Nu ne place disciplina, eficiența, lucrul bine făcut. Deutschland über alles!
Recomandările noastre
