Totul a pornit din America. În cele din urmă a ajuns şi în ţările comuniste. Un obiect vestimentar care a înfruntat timpul şi a spart barierele.

Până la a deveni o modă, au devenit, de-a lungul timpului, simbolul a mii de tineri, fără deosebiri de clasă, sex sau rasă. Simbolul celor nemulţumiţi de lume, de sistem, de societate: Blugii.  

La 20 mai 1873, negustorul de pânzeturi Levi Strauss, imigrant din Germania şi croitorul Jacob Davis, imigrant din Rusia, înregistrau în SUA patentul nr. 139121, privind „fabricarea unor pantaloni de uzură, dintr-o stofa rezistentă, montaţi cu nituri de cupru”... Nimic nu prevestea drumul de glorie al brandului ce tocmai se năştea. O clientă îi ceruse croitorului Jacob Davis, cu un an în urmă, să îi facă pentru soţul ei, tăetor de lemne, nişte pantaloni de lucru din material foarte rezistent, cu buzunare nituite, „deoarece cusăturile din aţă cedează repede”.

Tot mai mulţi

Clienta a fost mulţumită, preţul era de un dolar şi 50 de cenţi, iar în scurt timp toţi tăietorii de lemne, cărora pantalonii li se uzau mai rapid decât orice altceva, descopereau că noul produs „n-are moarte”.

Urmarea? Potrivit Infoniac, tot mai mulţi tăietori de lemne au început să comande pantaloni din acea ţesătură rezistentă. Jacob Davis i-a propus furnizorului său de pânzeturi Levi Strauss să patenteze împreună procedeul. „Produsul” celor doi a început să atragă atenţia celor a căror profesie impunea o îmbrăcăminte rezistentă, dotate cu buzunare numeroase.

Cei doi şi-au înregistrat "firma Jacob W. Davis and Levi Strauss Company", care urma să fie simbolul noului produs, identificat mai ales cu numele lui Levi Strauss, dar şi cu culoarea ţesăturii, „de un albastru uşor decolorat”.

De unde venea ţesătura

Materialul era importat prin portul Genova şi sosea în America sub denumirea "Blu di Genova". O prescurtare a acestei sintagme a generat denumirile locale Blujean, Blujeans şi în cele din urma Jeans. Tocmai se născuse un brand al firmei care devenise între timp "Levi Strauss&Co".

Designerii de după război aveau să schimbe ţinuta de lucru în una la modă. Blugii aveau să devină populari în Europa, mai ales după război. Au avut şi momente controversate: spre exemplu, Europa de Est a ezitat multă vreme între  a permite sau a interzice „acest port excentric, chiar decadent”. Gheaţa avea să o spargă URSS-ul! Când la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor din 1957, oraşele Moscova şi Leningrad au fost invadate cu tineri in blugi. Impactul în public a fost de neînchipuit, iar „ţările satelit” s-au aliniat rapid stilului acceptat de ruşi. Jose Castillo afirma în “Consumul de bunuri, chestiune de stil”, că în anii 50 blugii capătă o nouă semnificaţie, fiind „luaţi la purtat” de tinerii mânioşi care se revoltă împotriva consumismului. Potrivit altermedia.info/romania, „odată cu războiul din Vietnam, uniforma jeans a tinerilor începe să reprezinte pacea, contestînd, astfel, uniforma militară a celor în vârstă. (...) Blugii, pantalonii rebelilor cu sau fără idealuri, încep să fie purtaţi, ca un simbol comun şi contradictoriu, de către persoanele ce urmează itinerare determinate de ideologii timpului – Kerouac, Ginsberg, Burrought, Leary, Rubin, Hoffman, Marcuse, Malcolm X., Luther King sau Boby Seale. Blugii sînt purtaţi atît de beatniks – disperaţi, duri, individualişti, vagabonzi, solitari, cât şi de  hippies – apatici, liniştiţi şi adepţi ai comunitarismului”. „Blugii au apărut în cadrul manifestărilor pentru susţinerea păcii, integrării rasiale, libertăţii de exprimare ori în cadrul numeroaselor festivaluri de muzică (Monterrey, Newport, Woodstock, Wight). Blugii sunt prezenţi în cadrul tuturor acestor manifestări drept un indiciu comun şi contradictoriu al identităţii. Sunt o vestimentaţie iconoclastă, care exprimă înainte de toate dezacordul”.

Simbol al libertăţii personale în România

Astfel, „ţările satelite”, care nu ţineau seama de brevete, au început să producă blugi contrafăcuţi. Până în anii 90, în URSS şi în Europa de Est blugii originali patrundeau prin contabandă. Potrivit analiştilor, „nu exista alt produs de îmbrăcăminte cu o căutare mai de proporţii în public”.

În România, cuvântul încetăţenit "blugi" provine de la acel iniţial "Blujeans" a cărui origine se regăseşte în denumirea ţesăturii: "Blu di Genova". În anii de tristă amintire, în ţara noastră blugii au devenit un simbol al libertăţii personale. În anii '70, la Paşcani, într-un orăşel cu puţin peste 30.000 de locuitori, s-a înfiinţat prima fabrică de blugi din România (fabrica a avut multă vreme  monopol pe piaţa românescă şi o bună parte din Europa socialistă. Şi după '90, în fabrică s-au produs blugi pentru mari branduri, dar în 2005, când China a spulberat piaţa textilelor din Europa, Integrata a intrat în faliment). Fabrica Integrata reprezenta „visul lui Nicolae Ceauşescu de a exporta denim la fel de apreciat ca cel american”. Blugii de Paşcani erau pentru generaţia folk din România anilor '70 cel mai mare moft vestimentar.

Puţini sunt cei care pot uita ceea ce a fost numit „fenomenul  Cenaclul Flacăra”. Implicit fenomenul „generaţiei în blugi”. Mulţi români vorbesc încă despre faptul că muzica născută în Cenaclul Flacăra al lui Adrian Păunescu a făcut posibilă apropierea, astăzi, între generaţia hi-tech şi cei care purtau blugi, ca un semn de frondă.

Au fost interzise

Cenaclul Flacăra a fost un fenomen cultural din anii 1970 şi prima parte a anilor 1980. De la poezia compusă de însuşi Adrian Păunescu (uneori chiar pe scenă) şi până la versurile recitate din poeziile poeţilor consacraţi, de la muzica celor care urcau pentru prima dată pe scenă şi până la piese deja cunoscute a unor formații sau grupuri muzicale şi a unor solişti deja celebri, Cenaclul Flacăra a delectat publicul cu muzică începând de la melodii populare şi până la muzică clasică, folk şi rock.

La 17 septembrie 1973, cu un public format din numai 60 de persoane, se năştea, la Casa de cultură a Studenţilor "Grigore Preoteasa", fenomenul Cenaclul Flacăra. Mai târziu s-au făcut turnee în toată ţara, spectacolele desfăşurându-se pe stadioane. Printre cei care au participat au fost: Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Dan Andrei Aldea, Adrian Ivaniţchi, Dan Chebac, Valeriu Sterian, Evandro Rosetti, Florian Pittiş, Anda Călugăreanu, Tatiana Stepa, Vasile Şeicaru, Alexandru Zărnescu, Ştefan Hruşcă. Şi mulţi alţii.

Nu prea spunea multe

Din 1973 (prima oară), până în 1985 (ultima oară) au avut loc 1.615 spectacole de muzică şi poezie. Spectacolele au fost interzise în anul 1985, motivul oficial fiind busculada care a avut loc la stadionul Petrolul din Ploieşti în timpul unui spectacol, care s-a soldat cu mai mulţi (9) morţi. O mărturie a acelei perioade o consituie filmul "Te salut generaţie în blugi", realizat de către regizorul Cornel Diaconu. A fost prins că filmase mulţi metri de peliculă cu spectacolele Cenaclului şi, deşi i s-a interzis să mai intre în studio, a avut forţa să îl monteze. Pelicula reprezintă o mărturie de excepţie a acelei perioade, iar titlul documentarului este dat de poezia omonimă a lui Adrian Păunescu.

După cum notează pe forum unul dintre mulţii români care nu au uitat ceea ce a însemnat Cenaclul Flacăra: „a fost, pe lângă un act de cultură şi o modalitate de descoperire a talentelor, mulţi din actualii cântăreţi de muzică uşoară şi pop, au fost promovaţi prin cenaclu. Cenaclul a fost nu numai o manifestare tip divertisment ci şi un act de cultură, într-o perioadă când, asemenea ocazii erau limitate sau inexistente. Adrian Păunescu, atragea ca un magnet, tineretul, "generaţia în blugi", avea o putere de a transmite mesajul, pentru o deschidere către libertate, chiar dacă atunci aceasta noţiune nu prea spunea multe...”.