Țăranii din Rîmnicelu, județul Brăila, mai au puțin și o să-l scoată pe popă din biserică să se roage pe câmp pentru ploaie. Sistem de irigații au, moștenire de la Ceaușescu. Numai că nu au bani de apă. Aici, acum 65 de ani, arșița a pârjolit toate tarlalele. Nu-i mare diferență nici astăzi!

Miercuri, pe 10 august, se împlinesc fix 65 de ani de când un ţăran din Rîmnicelu – un sat amărât din nordul Bărăganului – toropit de vipia de pe câmpul pustiit, şi-a aruncat ochii pe cadranul unui termometru.

Istoria nu consemnează și numele omului, dar a pus mărunta așezare în fruntea unui top bizar. În vara aceea toridă, în care ţăranii mâncau terci de orz, precum vitele, s-a înregistrat cea mai mare temperatură, de când există statistici, din ţara noastră: 44,5 °C! De atunci, cătunul aflat la 40 de kilometri de Brăila a devenit „Polul Căldurii” din România.

Trei zile mai târziu, vedea pentru prima oară lumina arzătoare a soarelui Lucian Chiru, edilul de azi al Rîmnicelului, aflat în funcție din 1996 și la al șaselea mandat de primar. Gospodarul ştie de canicula care aproape că i-a ars de vii pe părinţii şi bunicii săi, de la şcoală, şi din poveştile bătrânilor satului. Că mai sunt câţiva supravieţuitori ai cumplitei secete din vara anului 1951. Problema, că e una singură, a rămas aceeaşi: apa!

FOTO: La umbră și în curenții de aer, termometrul arăta 28 de grade. La soare erau peste 38!

Un record din întâmplare

Să nu-şi imagineze nimeni că ţăranii din ’51 aveau termometre în casă. Temperatura record a fost înregistrată pe scula fostului IAS „Ion Sion”, fostă „Fermă Regală Domniţa”, în prezent exploatarea agricolă Agroindustriala S.A. Aici n-a fost vorbă de retrocedare, că ferma a fost donată de Casa Regală, înainte de colectivizare, statului român. Termometrul, care există și astăzi, indică la fel de corect, ca acum 65 de ani, temperatura. Practic, IASul moştenise odată cu ferma şi o staţie meteo, modernă pentru vremea aceea, dotată cu barometru, pluviometru şi, evident, termometru. Secretarul Primăriei Rîmnicelu, Viorel Drăguţ, comenteză, râzând: „Cine, naiba, avea pe atunci termometru în casă!? Nici nu se știe dacă mai erau înregistrări, de dinainte”. Este posibil să mai fi fost temperaturi similare, dacă nu şi mai înalte, dar fără să fi fost observate oficial.

FOTO: Cu o brichetă, am trișat, și am obținut pe cadranul termomentrului 44,5 grade Celsius

Apa – eterna problemă de la Rîmnicelu

Pe pământurile de la Rîmnicelu pârjolite, an de an, de soare, oamenii cultivă, de când se ştiu, aceleaşi cereale: grâu, porumb, orz, orzoaică, ovăz, floarea soarelui şi, mai ales, lucernă, că acum, la o populație de 2.150 de locuitori au 7.500 de oi și 1.200 de vaci care ronțăie toată iarba de pe cele 670 de hectare de islaz comunal. Primarul Lucian Chiru oftează: „Aveam şi 300 de hectare de legume….Da’, de când s-a scos subvenţia pentru irigaţii, ne-au omorât! Cu subvenție se plăteau maxim 400 de lei la hectar și acum ar costa 1.000 de lei la o singură udare... și sunt cinci-șase udări pe an! Iar anu’ ăsta trebuia și mai mult!”. Culmea e că sistemul de irigații e complet și funcțional! Edilul explică, sec: „Problema e la nivel naţional. Costă prea mult apa!”. Practic, singurii care mai produc legume în zonă sunt tot cei de la vechea fermă regală, că au loturi de hibridare şi îşi scot cheltuiala din banii luaţi de la cei ce le cumpără seminţele. Pentru restul, Domnul cu mila! Și, anul ăsta, n-a prea avut milă, decât fix de-o ploaie de jumătate de oră, prin mai.

„Când începea să ardă, ne băgam sub căruță!”

Arfiade Dumitrașcu, zis nea Filică, țăran de când se știe, a împlinit pe 1 August 90 de ani. I-a zis babei sale să-i taie o găină și să-i facă supă și pilaf, cu plăcintă de mere, dar tanti Maria, care tocmai a făcut și ea 83 de ani, nu s-a îndurat să taie nicio zburătoare, că toate se ouă de zor, așa că nea Filică și-a pus pofta în cui. Moșul are ținere de minte, că a mai dat el interviu și acum patru ani: „Nu prea simțeam căldura așa tare, că lucram la câmp cu carul cu boi. Plecam dimineața și când începea să ardă ne băgam sub căruță! Acum e căldură peste măsură... Pe atunci, nu se pomenea ca cine avea probleme cu inima să-i fie rău!”. Dar pentru el, cel mai rău a fost la foametea din ’47. „Mâncam brânză de oaie goală și uscată, așa, că nu se găsea deloc făină și mălai!”. Moșul se scarpină în cap și te trage de mânecă la un păhărel de vinișor alb, făcut din via sa, din fundul curții: „Nu-mi vine să cred că am 90 de ani. Cre’ că e o păcăleală!”. Cei doi bătrânei stau cuminți pe două scăunele, ca la școală. La prânz, o să mănânce plăcinte cu mere. Băiatul lor e în America, om cu stare.

Nea Vasile Bumbac, rușii de la Cotul Donului și nemții din Munții Tatra

Pe nea Vasile Bumbac, cel mai bătrân râmnicelean, ajuns la 95 de ani, nu l-am găsit acasă, că era plecat cu legumele la piață, la Brăila. Două chestii nu poate să uite moșul: anii de pe front - unde a împușcat și nemți, și ruși - și pârjolul din ’51. „A fost prăpăd! Aveam 31 de ani și eram gestionar la Cooperativa de Consum. La «colectivă» nu intraseră decât o parte. Nu a crescut nimica... Făcea lumea mămăligă de orz! În loc de porumb au crescut «târtani », buruieni... Îl băgau la foc, că n-aveau coceni, sau îl tocau și-l dădeau la animale!”, își amintea bătrânul, acum patru ani. Era să se lase cu bătaie: „Era unu’ cu o batoză și a vrut s-o ia, că nu-i mai convenea uiumul, că era producție slabă. S-au urcat oamenii pe batoză! Cum s-o ia? Când a fost recoltă i-a plăcut, acu’ să stea cu ei la greu! A lăsat-o, de frică!”.

Cum i se pare zăduful din zilele noastre? „Aproximativ, pot să spun că era mai cald. Așa simțesc! Da’ și acu’ e rău. Aici, mereu a fost așa!”. Moșul e veteran de război. A luptat la Cotul Donului, alături de nemți, și a ajuns până în Munții Tatra, din Cehoslovacia, unde foștii aliați l-au împușcat în mâna stângă: „Am fost sergent la Regimentul 30 Infanterie Tulcea! Am scăpat de prizonierat că am trecut Dunărea înot, pe la Chilia!”. Era mândru nevoie mare! A apucat să povestească de ambele evenimente ale vieții sale.

Bătaie de joc: 70 de bani litrul de lapte

„Aici, când nu e arşiţă, e doar foarte cald”, se şterge pe frunte primarul Chiru. La el în birou sunt 32 de grade şi spune că recordul din timpul vieţii sale l-a găsit tot aici: „Am avut şi 39, în 2009!”. „Prima oară am auzit de căldura aia mare, printr-VI-a, la lecția de geografie. Bătrânii mai aminteau de ea, dar doar când era un an mai secetos, pentru comparație”, povesteşte primarul ales de şase ori consecutiv. Apă, la Rîmnicelu, e doar când dă Domnul, dar rîmnicelenii au noroc că solul e fertil. De muncă nu prea e, în schimb. Din agricultori, oamenii s-au profilat pe crescutul animalelor. Nici cu asta nu prea e mare scofală că litrul de lapte, la contractor, e doar 70 de bani. Dacă ai cinci vaci, care dau 20 de litri pe zi, câștigi 70 de lei, din care scazi balotul de paie pe care îl rumegă animalul, că nu tot timpul e iarbă pe imaş.

Nostalgii comuniste

La grâu, ţăranii din Rîmnicelu şi-au scos cheltuiala. Au recoltat şase tone la hectar. La porumb, treaba-i împărţită: „O parte, ăla pus înainte de Sfântu Ghorghe, pe 23 aprilie, e bun. Ce-i după e pipernicit!”. N-au avut noroc decât de o ploaie, şi aia o stropeală de juma de oră, de 10 litri pe metrul pătrat. „Pe timpul lui Ceauşescu, o aripă de ploaie împrăştia 700 de metri cubi, în opt ore. Şi se uda de trei ori la grâu şi de două ori la porumb”, îşi aminteşte primarul, nostalgic, de agricultura comunistă ştiinţifică. Din 2016, la Rîmnicelu îşi mai permit irigaţii doar cei de la fostul IAS „Ion Sion”. Apa se aduce de la Dunăre, de la 100 de kilometri! „Sunt patru stații de pompare și, fiecare, costă! Cei de lângă Dunăre plătesc 150 de lei mia de metri cubi. Noi ar trebui să dăm 1.000 de lei!”, se enervează edilul.

„Anul acest, de 1 August, 40 de grade la Rîmnicelu

Constantin Pătrănoiu (foto), de 69 de ani, estre contabilul șef al fostei Ferme Regale Domnița, ex-IAS „Ion Sion”, din 1985. El este cel care are pe inventar ancestralul termometru care măsoară, implacabil, și astăzi, temperatura de la Rîmnicelu. Mai că nu-i dă bună-ziua, dimineața, când termometrul de aproape doi metri înălțime îl întâmpină pe veranda fostului conac, devenit sediu administrativ. „Aveam patru ani în 1951. Ete, dracu’ mai țin minte! Da’ de cald, e cald și acu’! Cre’ că anu ăsta, de 1 August, a fost cel mai cald: 40 de grade. Termometrul indica 34, că nu e protejat, aici, de curenții de aer. El trebuie ținut, normal, într- o cutie de lemn, la un metru jumate deasupra solului”, explică bătrânul contabil. Acum au o mini-stație meteo modernă, care le arată, exact, realitatea. Venerabilul termometru își face treaba, dar nu în condiții ideale.

Nea Hoalcă: „Arşiţă mare a fost în ’51, da’ foamete a fost în ’47!”

Ion Negoiţă, zis Hoalcă, s-a născut în 1936 şi a fost, până l-au lăsat şalele, lemnarul satului. „În ’51 aveam 16 ani. Ne făcea mama ciorbă din frunze de vrej de fasole... A fost o foamete grozavă! În loc de mălai, făceam terci din făină de soia. Da’ în ’47 a fost seceta aia mare şi foamea pe măsură! Era o căldură extrordinară... ”, îşi aminteşte fostul dulgher, care nici azi nu se mai abţine să mai dea cu rindeaua pe te miri ce. Spune că acum, la bătrâneţe, resimte arşiţa mai greu ca atunci: „Eram tânăr. Parcă nici n-o simţeam... Nu ştiu ăi bătrâni, de pe atunci...”. Abia reușește s-o potolească pe Mocheta, o cățelușă cu față de covor persan care latră de parcă au venit lupii la nea Hoalcă în curte. Bătrânul se uită ciudos la sculele din atelierul său: „Ultima oară am făcut butoaie, da’ nu mai pot”. Mai are nişte doage uscate în bătătură.

FOTO: Ion Negoiță își aduce aminte de foametea care a urmat cumplitei secete din 1951

„Erau crăpături de băgai palma, chiar piciorul!”

Tanti Şerbana Negoiţă avea 86 de ani, în 2012, când dădea primul interviu din viaţa sa, în Evenimentul zilei. Mai avea doi dinți în gură și nu plecase din Rîmnicelu niciodată, decât până la Brăila. A murit acum doi anii. Istoria va consemna, însă, aminitirile sale teribile. „Cum să zic io? Atunci, în ’51, se uscase de tot pământul... Așa zic io, după porumb. Erau crăpături de băgai palma, chiar piciorul! Mai uscat era... Da’ şi acu’ tot rău e, că e zăpuşeală şi acu’... Mai ales pentru bătrâni. Noaptea e mai răcoare. Pe atunci ne tăvăleam pe jos! Plecau oamenii după un sac de porumb până în Oltenia, că mâncam terci de orz... Da’ ce să mai zic? Dac’ ar ploua azi, ar fi la înălțime! Da’ nu plouă și o să fie iarăși rău!”, ofta bătrâna, acum patru ani, în iulie. Se potrivește și azi. Avea pensie de la CAP de 300 de lei şi mai primea încă pe atât de pe urma lui bărbată-său, fost veteran de război şi prizonier la ruşi, în Siberia. Baba era cochetă: „Mă pozaţi aşa şi bluza nu-i curată, că nu se mai albeşte...”.