Când mi-am anunţat prietenii acum vreo patru ani că lucrez la o carte despre Mareşalul Ion Antonescu toţi m-au privit chiorâş. „Ce mai poţi scrie despre Antonescu?” era întrebarea care le stătea tuturor pe buze, dar niciunul, probabil din decenţă nu a vrut să mi-o pună.
Adevărul este că s-au scris, cel puţin după 1989, câteva zeci dacă nu sute de tomuri, mai toate realizate de istorici competenţi şi de certă vocaţie. Nici nu-i pot enumera din lipsă de spaţiu şi de frică să emit numele vreunuia, lucru total impardonabil.
Un al doilea motiv al căinării era acela al „politically correct”. „Eşti dement? Te solidarizi cu Antonescu?”. „Ba deloc”. Mareşalul Antonescu dincolo de calităţile sale excepţionale a făcut şi multe greşeli. Nu înţeleg deloc antisemitismul său, deportările ţiganilor şi multe, multe altele. De altfel este de notorietate că Mareşalul avea un stil total cazon şi deloc indicat de a conduce o ţară, pe care o confunda datorită structurii sale militare cu o garnizoană. Pe un raport îngrijorător despre lipsa pâinii pentru civilii din marile oraşe, mareşalul a pus sec următoarea rezoluţie: „A se rezolva!”. E greu de priceput că având un astfel de mod de gândire poţi guverna o ţară. Da, o poţi ajuta într-un moment de criză, de război, dar nimic mai mult!
„Atentat la Mareşal. Olăneşti 28 iulie 1944. Ion Antonescu ţinta paraşutiştilor sovietici”, editura RAO, 2015 a fost un succes, dar nu despre asta vreau să vorbesc. Cu bune și relele sale Mareșalul Ion Antonescu este parte a Panteonul naţional, iar legenda sa nu poate muri niciodată. Cel mai important moment al carierei sale a fost fără îndoială celebrul Ordin de căpetenie dat la ora 2, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941.
Armata Română primeşte de la generalul Ion Antonescu legendarul ordin: „Ostaşi, treceţi Prutul!“ Un moment care dorea să rezolve o tragedie naţională: pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord prin ultimatumul din 1940! „22 iunie 1941 a marcat – peste orice consideraţii teoretice, ideologice, militare, etice ori holocaustologice –, deopotrivă cu 24 ianuarie 1859, 9 mai 1877, 15 august 1916, 1 decembrie 1918 sau 22 august 1968, una dintre Zilele astrale ale istoriei naţionale”, scria pe bună dreptate regretatul Gheorghe Buzatu.
„Având în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul României din 1941-1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular. România n-a luptat decât pentru a-şi recupera fiii şi pentru a-şi impune recunoaşterea dreptului; ea nu s-a angajat nicidecum într-un război rasial, nici într-unul în afara legilor internaţionale”, mai spunea marele istoric.
ORDIN CĂTRE ARMATĂ. „Ostaşi, V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă; să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri. Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a Bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. (…) Ostaşi, Înainte. Să luptaţi pentru gloria Neamului. Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri. Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi în pământul veşniciei noastre cu gândul ţintă la Dumnezeu. Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru.
Ostaşi, Izbânda va fi a noastră. La luptă. Cu Dumnezeu înainte! General Ion Antonescu, 22 iunie 1941”.
Au trecut 77 de ani….iar Basarabia tot plânge!
Recomandările noastre
