Orice schimbare fundamentală de regim are nevoie şi de o nouă înfăţişare constituţională. În caz contrar, valabilitatea înnoirii clamată de putere cade în deriziune.
De cele mai multe ori, aceste modificări se fac în acord cu voința cetățenilor, au nevoie de sancțiunea populară ( în cazul nostru, prin reprezentanții săi în Legislativ ). Până în 1948, exemplul şi metodele erau preluate din Occident. Constituţiile stipulau separaţia puterilor în stat şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ( cu excepţia celei din februarie 1938, Regele Carol al II – lea fiind „cap al Statului”, cumulând atribuţii legislative şi executive, Parlamentul şi Guvernul devenind instrumente ale puterii regale ). Desigur, teoria nu avea întotdeauna un corespondent fidel în practică, dar statul român încerca să acomodeze exigenţele de inspiraţie occidentală cu realităţile fluide din zonă.
„Victoria oamenilor muncii asupra exploatatorilor”
Toate acestea se schimbă dramatic după 30 decembrie 1947. Cei trei ani de acumulare totalitară au atins apogeul în 13 aprilie 1948, atunci când Marea Adunare Naţională votează noua Constituţie de inspiraţie stalinistă. Ambiţiile de naţionalizare, de colectivizare a agriculturii ( încă difuze, doar în stadiul de proiect îndepărtat ) „victoria” oamenilor muncii de la oraşe şi sate asupra „exploatatorilor” nu puteau fi codificate atât timp cât actul din 1923 nu era eliminat şi înlocuit cu unul care să aibă un „caracter profund democratic”. Singura sursă logică era Constituția sovietică din 5 decembrie 1936. Pentru comuniștii autohtoni, aceasta nu putea fi decât „un imens far al civilizației, ale cărui lumini radiază departe până în cele mai depărtate colțuri ale lumii”.1 Într- adevăr, în capitolul X, privitor la drepturile şi datoriile fundamentale ale oamenilor, se garantează dreptul la muncă, la odihnă, la pensie şi la învăţătură. De asemenea, art. 125 asigura „libertatea cuvântului, presei, adunărilor şi mitingurilor, marşurilor şi demonstraţiilor de stradă”.2 În fapt, nicio libertate enunţată nu a fost respectată. Cu toate acestea, drepturile de care se bucurau muncitorii nu erau doar retorică.
Oamenii muncii au mers la cumpărături
După instalarea puterii comuniste, 5 decembrie a fost în fiecare an motiv de sărbătoare. În anul 1949, de exemplu, au participat la manifestările din ţară 1.982.100 de persoane, organizându- se aproape 9.000 de adunări. În Capitală au fost 110 adunări şi aproximativ 70 de conferinţe în ateneele populare. Mobilizarea cetățenilor se dovedea uneori dificilă. Un caz aparte a fost semnalat în sectorul I, acolo unde „participația a fost slabă” deoarece în „ziua respectivă se dăduseră salariile și oamenii erau pregătiți să plece după cumpărături”. 3
Mijloacele de producție și bunurile subsolului aparțineau „poporului”
În data de 3 martie 1948 este dat publicităţii un manifest- program al Frontului Democraţiei Populare cu ocazia alegerilor ce urmau să se desfăşoare pe 28 martie. Printre altele, Frontul promite că va da „ţării o nouă Constituţie. Aceasta va consfinţi cuceririle democratice ale poporului şi va cuprinde în ea principiile de bază ale dezvoltării mai departe a democraţiei noastre populare”. O lună mai târziu – 8 aprilie – preşedintele Consiliului de Miniştri prezintă în Marea Adunare Naţională un proiect de Constituţie, scris cu ajutorul consilierilor sovietici din România, care urma să fie dezbătut în comisii. Se formează şi un organism de examinare. Din el făceau parte nume ca Teohari Georgescu, Gheorghe Gheorghiu- Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, L. Răutu, Avram Bunaciu, Iosif Chişinevschi, Dumitru Coliu, G. Călinescu, M. Sadoveanu, Zaharia Stancu sau foşti miniştri în guvernele interbelice ca Mihail Ghemelgeanu şi Eduard Mirto. Totul era o formalitate.
FOTO;Ana Pauker și „tovarășii"
România devine stat popular
A doua zi, pe 9 aprilie, Gh. Gheorghiu-Dej prezintă raportul proiectului. Acesta „oglindeşte cu fidelitate schimbările de ordin social şi economic ce s-au produs în ţara noastră în cei peste trei ani de existenţă a regimului democratic.” Schimbarea fundamentală ţinea de puterea care „nu se mai află în mâinile reprezentanţilor marelui capital parazitar sau ai moşierimii, ci în mâinile reprezentanţilor clasei muncitoare, ai ţărănimii muncitoare şi ai intelectualităţii legată de popor.”4 Proiectul, cu uşoare modificări, nesubstanţiale şi mimând dezbatarea, este adoptat în şedinţa din 12 aprilie în unanimitate, cu 401 voturi. Acesta conţinea 10 titluri şi 105 articole. România era stat popular, înlocuindu-se pentru prima dată sintagma de naţional. În plus, se specifică şi caracterul revoluţionar al noii republici, care „a luat fiinţă prin lupta dusă de popor în frunte cu clasa muncitoare, împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului”. Titlul II este o inovație față de actele constituționale anterioare. Se vorbește despre structura socio- economică. Mijloacele de producție și bunurile subsolului aparțineau „poporului”. Urma să se stabilească prin lege „modalităţile de trecere în proprietatea Statului” a acestor bunuri, pregătinduse astfel naţionalizarea din 11 iunie 1948.
„Cooperația sătească” și „dreptul de salarizare egală”
Tot ca măsură de pregătire a etatizării a fost şi introducerea art. 11, mijloacele de producţie şi instituţiile bancare particulare puteau deveni „proprietatea Statului, adică bun al poporului.” Proprietatea privată era garantată „prin lege.” De asemenea, proprietatea ţărănească era protejată, dar, în acelaşi timp, era încurajată „cooperaţia sătească.” Economia era îndrumată şi planificată de Stat, care avea controlul total şi asupra comerţului intern şi extern. Pe modelul Constituţiei sovietice, şi în cea din 1948 se garanta dreptul la muncă, odihnă, învăţământ primar obligatoriu şi gratuit. Femeia avea drepturi egale cu bărbatul „în toate domeniile vieţii de Stat”, inclusiv „drept de salarizare egală”. Aceeași generozitate era afișată și în cazul libertății de exprimare, a întrunirilor sau presei, a dreptului de asociere și organizare. Erau garantate de Stat doar dacă „scopul urmărit nu este îndreptat în contra ordinei democratice”. Situația este identică în privința libertății religioase.
FOTO: Regele Mihai a abdicat pe 30 noiembrie 1947, iar în aprilie 1948, Gheorghe Gheorghiu Dej aproba noua Constituție
Alte prevederi încălcate grosolan de puterea comunistă se refereau la inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei. Apare Legislativul unicameral.
„Organele locale”
Marea Adunare Naţională nu avea drept de iniţiativă legislativă decât în situaţii speciale şi doar cu aprobarea unei cincimi din numărul deputaţilor. „Organele locale” erau consiliile populare, alese prin vot direct, la fiecare patru ani. Desigur, principiul descentralizării nu era prevăzut, structurile locale subordonându-se „comitetelor executive superioare”. Curtea de Casație și Justiție este înlocuită de Curtea Supremă. Judecarea inculpaților se făcea în prezența şi cu ajutorul asesorilor populari, iar inamovibilitatea judecătorilor nu mai era reglementată.
Evident că legea fundamentală din 1948 avea un caracter temporar, unele articole indicând acest fapt în mod transparent. La nici doi ani de la adoptare se discută oportunitatea înlocuirii ei. PMR avea şi opţiunea modificării parţiale, dar s-a preferat varianta unei noi Constituţii: „decât să avem o Constituţie cârpită, mai bine să avem una care să exprime noile împrejurări.”
„Cine nu muncește, nu mănâncă”
La şedinţa B.P. al CC al PMR din 28 februarie 1950 se arată că „în cei doi ani de la votarea ei, Republica noastră a trecut (...) prin mari schimbări fundamentale în dezvoltarea ei economică, politică şi socială.” În acest interval „au fost lichidate ultimele rămăşiţe ale moşierimii”, „puterea politică a trecut în întregime în mâinile clasei muncitoare în alianţă cu ţărănimea muncitoare”, „au fost naţionalizate principalele întreprinderi” şi s-a „pornit la construirea socialismului în oraşe şi sate”.5 Era nevoie de legalizarea „succeselor” obţinute din 1948 şi până în acel moment. Se înfiinţează şi o comisie care să redacteze proiectul constituţional. Preşedinte era Gheorghiu- Dej. Ana Pauker, V. Luca, T. Georgescu, Emil Bodnăraş, Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Gheorghe Apostol, Mihail Sadoveanu sau Leonte Răutu erau printre membri. S-au format şi opt subcomisii însărcinate cu redactarea capitolelor: orânduirea de stat, organele supreme, problema naţională, organele locale, Tribunalele şi Parchetul, drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor, sistemul electoral şi stema, steagul şi capitala.
Propagandiștii și agitatorii ies pe teren
Proiectul este lansat în dezbatere publică pe 19 iulie 1952. Erau invitaţi cetăţenii să propună amendamente. Toţi propagandiştii şi agitatorii erau instruiţi la seminarii şi apoi trimişi în teritoriu pentru „munca de lămurire şi popularizare.” Rezultatele au fost deficitare în multe zone, „mare parte din cetățeni n-au citit și nu cunosc conținutul proiectului”. 6 Totuși, au fost discuții destul de animate. De asemenea, întrebările şi reproşurile nu au lipsit. Interes major a fost arătat pentru Regiunea Autonomă Maghiară. Unele zvonuri – regiunea autonomă maghiară este o republică sau „locuitorii de naţionalitate română care se află pe teritoriul regiunii (...) vor trebui să părăsească această regiune” au creat o stare de confuzie. Astfel că întrebările despre stat în stat sau nevoia de paşapoarte deoarece va fi trasată o graniţă erau inevitabile.
„Dușmanii poporului”
Modelul regiunii îşi avea originea în aceeaşi constituţie stalinistă. În actul final, Regiunea avea statut autonom, dar regulamentul de funcţionare trebuia aprobat de Marea Adunare Naţională. În plus, toate legile şi hotărârile autorităţilor centrale erau obligatorii pe teritoriul Regiunii. O altă controversă s-a iscat la citirea articolului 15, care stipula că „cine nu munceşte, nu mănâncă”, oamenii întrebând dacă persoanele fără ocupaţie, soţiile care stau acasă sau „duşmanii poporului” au dreptul să mănânce. În total, numărul propunerilor şi amendamentelor a fost de 18.836.7
Ajutorul „frățesc” al Moscovei
Constituţia a fost supusă la vot şi promulgată în aceeaşi zi – 24 septembrie 1952. Toţi cei 324 de deputaţi au votat favorabil. În noua lege fundamentală era accentuată componenta ideologică şi dominaţia totală a Moscovei prin inserarea unui capitol introductiv care glorifică rolul Uniunii Sovietice în august 1944 şi în anii imediat următori, „sprijinul şi ajutorul ei dezinteresat şi frăţesc” asigurând „independenţa, suveranitatea de stat, dezvoltarea şi înflorirea Republicii Populare Române”.8
Conceptul de partid unic
Constituţia din 1952 „consacră” şi „rezultatele obţinute până acum de oamenii muncii, în frunte cu clasa muncitoare, în opera de construire a societăţii socialiste în ţara noastră”, anume dictatura proletariatului. Încă nu fusese eliminată complet „formaţiunea particularcapitalistă”, dar statul „democratpopular realizează în mod consecvent politica de îngrădire şi eliminare a elementelor capitaliste”. Faţă de Constituţia din 1948 este introdus şi un capitol despre sistemul electoral – reglementate alegerile pentru Marea Adunare Naţională şi Sfaturile Populare. Doar organizaţiile PMR şi derivatele acestuia aveau posibilitatea de a depune candidaturi, introducându-se, indirect, conceptul de partid-unic şi în legea supremă ( dublat şi de articolul 86, Partidul Muncitoresc Român fiind „forţa conducătoare” şi „detaşamentul de avangardă al oamenilor muncii” ). În ciuda unor modificărilor suferite în următorii ani, acest text va rămâne în vigoare până în 21 august 1965, chiar dacă, aşa cum afirma şi Dej la o şedinţă a Biroului Politic, „de ce mai multe ori nici n-am respectat Constituţia”. Grija pentru aparenţe s-a dovedit, din nou, mai puternică.