Este foarte clar că fiecare dintre noi avem un destin. De multe ori ne pregătim în viață pentru a deveni ceva, iar conjunctura ne face cu totul altceva. Rare sunt cazurile în care cei ce încep învățarea unei meserii o practică cu succes până la pensionare. 90% dintre noi am vrut una și am devenit alta. Motivele sunt multiple. Ele țin de cărările vieții, de adaptare și de oportunitățile financiare. Mai țin și de perseverență, talent și valoare. Cam acesta ar fi, în mare, parcursul majorității.
Curios e însă faptul că avantajele financiare sunt uneori determinante în a-ți abandona cu prea mare ușurință visurile copilăriei. Ce vrei să te faci când vei fi mare? este întrebarea nu doar banală, ci și tembelă adresată multora dintre noi la vârsta inconștienței puerile. A visa să devii ziarist, dar să dai la Politehnică, mai apoi să intri într-o redacție și pe urmă să ajungi într-o federație înseamnă un profund nimic.
Au Abandonat Meseria Pentru Bani
Nu poți abandona cu ușurință o meserie decât din două motive: banii și lipsa talentului. Fie avantajele financiare sunt prea mari, fie propria operă jurnalistică nu te satisface. Nu că alții ar fi fost impresionați de ea. Sportivii, spre deosebire de alte bresle, rămân totuși într-un procent mult mai mare ancorați în activitatea/meseria pentru care s-au pregătit de mici și pe care o urmează tot restul vieții, fie devenind antrenori, arbitri, oficiali ai cluburilor sau analiști TV. Asta știu, asta fac. Unora le și place. Nu mă refer la succesul prestației și la realizările ulterioare abandonării performanței.
Marii Fotbaliști Și Micii Ziariști
Nu, mă refer strict la continuitate și la faptul că unora le place ceea ce fac. Panduru, C. Dinu, Fl. Răducioiu, I. Dumitrescu și foștii mei colegi de la Steaua, Balint și Duckadam, nu doar că au excelat ca fotbaliști, dar excelează și pe micile ecrane. Ei sunt analiștii tv cei mai apreciați. Analizează competent meciuri, jucători, arbitraje, declarații, atitudini cu firescul foștilor mari jucători. Sesizează repede și în general obiectiv situații care unora li se par desprinse din cărți. Practica și experiența le permit să fie detașați și naturali. Ca dovadă, au și audiență. Ce fac ei de fapt? Își continuă viața de foști fotbaliști, dar altfel.
Pe ecrane, în fața publicului căruia îi este permis să-i aplaude sau să-i critice ca atunci când se manifestau pe teren. Nu are nimeni a le reproșa ceva, nici acum și nici odinioară. Altceva în afară de fotbal n-au făcut și nici nu vor să facă. Probabil că nu s-ar descurca fără el. Cu toate astea, nu sunt doriți în federație, dar sunt apreciați de telespectatori.
Însă pentru a ajunge la competență și în a comenta fotbalul, nu doar în a-l juca, s-au pregătit de pe la 10 ani. Astfel, Dinu are 60 de ani de fotbal, iar ceilalți pomeniți 40-50 de ani de fotbal efectiv.
Toți au câștigat campionate și cupe, toți au transpirat și chiar toți vorbesc două limbi străine. Absolut toți au realizat la viața lor câștiguri mult mai mari decât un salariu de analist la Digi, Telekom sau altundeva. Pot spune că afișarea lor publică este continuarea pasiunii pentru fotbal. Dacă nu ei, cine să analizeze? Noul rol, tot în fotbal, le vine ca o mănușă.
Meseria-i brățară de aur, funcția e efemeră
Nu aceleași resorturi îi îndeamnă însă pe foștii ziariști profesioniști să renunțe la exercitarea competenței și pasiunii în a scrie, adică la meserie, și să îmbrățișeze doar funcții într-o federație. Nici ei nu știu ce fac, dar fac. Multora nu le convine, dar se pare că n-au încotro. Nu mai scriu nimic, organizează câteva conferințe de presă și devin team manageri la câte un lot național. Unii chiar consilieri tehnici sau de imagine. Totul se învârte în jurul banilor. Salariile lor în FRF sunt mai mari decât în orice redacție. Pentru bani au renunțat la identitate, la obiectivism, pasiune și unii, cazul lui Gabi Berceanu, chiar la talent.
Vi-i imaginați pe Ioanițoaia, Adameșteanu, Buzărin, Paraschivescu, Geambașu, Cristoiu, Racoviceanu, Curea, Andronic, Boanchiș, Maria Andrieș și mulți alți ziariști de valoare, într-o altă ipostază? Aceștia nu și-au schimbat meseria, deși au avut multe ocazii de-a lungul timpului. Poate că multe instituții și i-ar fi dorit consilieri. Pe principiul salariilor mărite aceștia ar fi trebuit să accepte propunerile. N-au făcut-o pentru că le-a păsat de meseria și competențele proprii. Plecau ei și li s-ar fi simțit absența din redacții iar acestea nu ar mai fi avut nici o noimă. Dacă și ei ar fi procedat astfel, nu doar că s-ar fi înjosit dar și-ar fi pierdut și identitatea. Poate că s-ar fi îmbogățit dar presa română ar fi devenit mai săracă. Au fost și au rămas slugile, vezi Doamne umile, ale nobillii profesii. Bravo, lor!
Ziariștii din FRF mai spală și morții?
Din păcate, foștii mei colegi din FRF, Ștucan, Mitroi, Gheorghiu, Andrieș și Vochin, au înlocuit un oarecare talent și pasiunea cu nimicul unor funcții. Ce e mai grav e că și cu o jalnică demonstrație de servilism.
Nu li s-a simțit absolut deloc absența din presă. Cu ei sau făr’ de ei presa funcționează. Au fost inodori, incolori și insipizi. Poate mă înșel, deși nu cred. Nu este, poate, de condamnat Burleanu că a făcut tot ce a putut pentru a-și încropi o identitate dacă nu sportivă, măcar fotbalistică în anul 2014. Cei șase l-au ajutat. Au atenuat ce s-a putut din nemulțumirile presei sportive. Au refăcut alianțe puse pe seama unei diplomații pur românești. Au spălat cât au putut morții oprobriului mediatic și au ascuns de multe ori gunoiul sub preș.
O echipă pentru contraperformanță în așteptarea pensiei
Toate acestea, în numele loialității și al unui spirit de echipă prost înțeles. Malaxorul salariilor și al unui trai mai bun au dus de multe ori și la pierderea demnității. Împrejmuind și protejând un om de multe ori hilar, și nu un fotbal aflat în cârje, i-a făcut părtași la situația actuală contestată de majoritatea românilor, dar foarte apreciată de către toți cei cărora le pasă mai mult de sine decât de context. Spre deosebire de foștii fotbaliști deveniți azi analiști, care și-au văzut de lungul nasului și de propria competență, foștii ziariști, azi salariați ai FRF, au devenit poate păpușarii unui ins și prizonierii propriei echipe.
O echipă doar a lor, pe care doar ei o consideră competentă. Ar fi putut avea o operă jurnalistică, dar s-au mulțumit cu una banală, dar mai bine plătită. Formează într-adevăr o echipă, dar nu pentru performanță. Așteptarea e lungă și drumul până la pensionare e presărat cu asperități. Fiecare doarme cum își așterne. Până la urmă, avantajul este de partea analiștilor, foști fotbaliști. Ei sunt mai buni și mai competenți chiar și la TV decât foștii ziariști în FRF.