Oamenii pun întrebări și vor mai ales dovezi, cu toate că Dumnezeu le refuză, întrucât rănesc Adevărul. Meditativ, Pascal notează: „Revelația este un văl care se ridică, dar Întruparea învăluie și mai mult chipul lui Dumnezeu.”
Optimismul dovezilor privitoare la existența lui Dumnezeu degajă o „plictiseală substanțială”, uitând că Dumnezeu nu este evident și că tăcerea este una din calitățile Sale, pentru că orice dovadă constrângătoare ar viola conștiința umană. Iată de ce Dumnezeu Își limitează atotputernicia, renunță la omnisciență, șterge orice urmă și Se închide în tăcerea iubirii Sale jertfelnice. El a grăit prin proroci, a grăit în timpul vieții Sale pământești, dar, după Cincizecime, vocea Lui se face auzită doar prin răsuflarea Duhului Sfânt. Prin această tăcere, spune Nicolae Cabasila, Dumnezeu își arată filantropia, manikos eros, iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om, dimpreună cu nepătrunsul Său respect față de libertatea umană. „Felul în care Dumnezeu ne întinde mâna este cel care face ca această mână să fie nevăzută” (Joseph Malègue, Pènombres). Mâna lui Hristos răstignit ne acoperă ochii, dar ea este străpunsă și pe acolo ochii pot să zărească. (...)
O mare tăcere învăluie lumea în Vinerea Patimilor. După ce moartea lui Dumnezeu este vestită, lumea pare să se scufunde în liniștea marelui Sabat. Potrivit Părinților, înainte de a primi învățăturile Cuvântului, trebuie învățată ascultarea tăcerii, pe care Sfântul Isaac o numește „graiul lumii ce va să vină”, tăcere ce semnifică adâncul Cuvântului. Aici omul nu-și poate aduce decât propria tăcere. Într-o asemenea tăcere și în regeasca libertate a spiritului său, omul este chemat să răspundă la întrebarea elementară; cine este Dumnezeu? La care Sfântul Grigorie de Nyssa spune, abia auzit: „Tu, iubirea sufletului meu...” (Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Sophia, trad. Teodor Baconschi)