Cel mai temut critic italian e un înger. Înger infinit de iubitor al muzicii, înger exterminator pentru tot ce ne îndepărtează de sublimitatea muzicii” – dixit Mariana Nicolesco. Marea noastră soprană vorbește despre Paolo Isotta.
Are 67 de ani, a studiat pianul și compoziția, dar a absolvit clasicele și dreptul. Născut-crescut la Napoli. Europa muzicală îl știe, mai ales, pentru că a fost, vreme de 35 de ani, criticul muzical al celui mai puternic cotidian italian, Corriere della Sera. Activitatea lui publicistică, dublată de episoade didactice la diverse Conservatoare din Italia a fost, însă, mai lungă și a început tocmai în 1974, la acel Il Giornale condus de legendarul Indro Montanelli. Pasiune ardentă pentru muzică, competență rafinată și bun gust, deschidere necondiționată spre ”nou” și ”altfel”, dar ferme convingeri estetice, toate asociate unei scriituri ușoare, clare, pe fondul unei excelent asimilate culturi clasice – acestea ar fi tușele portretului ideal al jurnalistului cultural în general, și al celui muzical, în special.
Acestea sînt caracteristicile jurnalismului lui Paolo Isotta. Plus o bună doză de temperament napoletan. Interesant este că Isotta nu se consideră un jurnalist. E doar o întîmplare că cele mai multe scrieri ale lui apar, mai întîi, în ziare și reviste. El este un critic muzical, un istoric al muzicii și un scriitor. Și totuși, poate că cea mai importantă urmă lăsată de Isotta în lumea tipărită este un standard bine conturat de excelență în jurnalismul cultural.
De ce nu (mai) este Paolo Isotta un om de presă? Iată ce spune singur: ”Anul 2015 a fost cel în care am decis să abandonez meseria de critic muzical (la ziar – n.m.), după 41 de ani la două mari ziare italiene. Decadența tot mai accentuată a vieții muzicale – asediată de mediocrități, de dirijori, cîntăreți și instrumentiști improvizați, de regizori ridicoli, de ignoranță, compromis – mă făcea să fiu tot mai nefericit. Acum, nu mai stau de vorbă decît cu Cei Mari, vii sau intrați în eternitate. Și sînt din nou fericit.” Nu este, așadar, o simplă reorientare profesională, este o opțiune de viață! În această cheie trebuie să citim ”Un alt cînt al lui Marte. Cîntul iubirii”, una dintre cele mai recente cărți de Paolo Isotta, apărută foarte recent la editura Curtea Veche. Avem, aici, opțiunea asumată a unui mare muzicolog: nu mai vorbesc decît cu Cei Mari! Și asta îl face fericit...
Apărută în Italia în 2015, ”Altri canti di Marte” are o importanță cu totul aparte pentru noi, românii. În această carte, Isotta susține cu argumente imbatabile elogii la adresa unora dintre cele mai importante figuri ale culturii noastre din veacul trecut (Cioran, Vintilă Horia, Pascal Bentoiu), vorbește cu emoție și respect despre Regina noastră Maria, citează amplu din Mircea Eliade. Este emoționant pentru noi, obișnuiți cu frustrările unei culturi mici, în general ignorate, să vedem dexteritatea și naturalețea cu care unul dintre cei mai de seamă intelectuali europeni ai momentului ne frecventează și, mai ales, ne plasează.
Găsesc entuziasmant că ”Un alt cînt al lui Marte” nu este o carte despre români, ci o carte despre cultura muzicală a Europei, o carte în care se discută pe larg opere de Wagner, simfonii de Beethoven, concerte de Mozart ori lucrări și producții ale unor compozitori contemporani de la Schonberg la Szymanowski, de la Berg la Alfredo Casella, de la Dutilleux la Șcedrin (pe aceștia doi din urmă, Isotta îi adoră!). O carte despre Cei Mari. Ei bine, românii sînt inserați firesc în notele criticului italian, atît de deschis către muzica vremii noastre – românii nu sînt o prezență exotică, o excentricitate, o paradă de erudiție. Sînt printre Cei Mari cu care Isotta stă de vorbă.
Emoționant în această carte care, de altfel, este de o luciditate totală, este pentru mine, cititorul român, să simt că aparțin unei culturi a Celor Mari, o cultură europeană fără diferențe de nivel. Sigur că există pe lume culturi mari și culturi mici, dar cultura europeană, dacă este ceva, este un mix între cîteva mari culturi (franceză, engleză, germană, italiană) și altele mai mici, printre care și a noastră – un mix care nu ar putea fi posibil fără noi, cei mici. Asta știm teoretic. Să recunoaștem, însă, că, practic, nu prea simțim acest lucru. Culturile mari sînt suficiente lor înșile – pe bună dreptate! -, iar culturile mici își cam suflă singure în pînze, făcînd ceea ce se cheamă ”auto-promovare”. Cumva, cartea lui Isotta mă așează pe mine, românul, în cu totul altă ecuație culturală. Nu mă înțelegeți greșit, nu simt nevoia unei validări din partea unei mari culturi. E vorba despre naturalețea și prospețimea cu care Isotta scrie despre români, despre românii Cei Mari, ca parte a europenilor Cei Mari.
Peste toți românii Mari, Isotta îl așează pe George Enescu pe care îl numește ”un compozitor suprem al secolului XX”. Enescian convins fiind, sînt fericit să văd că aproape un capitol întreg al acestei consistente sinteze a culturii Celor Mari este dedicat lui Enescu. Sînt prezentate și discutate marile creații enesciene, de la rapsodii (îmi place cînd spune despre a doua că, ”deja muzica mare e acolo, în ea”) la ”Oedip”, de la ”Suita Săteasca” la simfonii. Isotta atacă prejudecățile multor europeni în ceea ce- l privește pe Enescu: acesta nu este un compozitor ”exponent al stilului național” și nici nu este un mare violonist care doar s-a îndeletnicit cu compoziția. Sigur, Enescu este acolo unde singur s-a plasat prin excepționala sa creație și impecabila lui viață. Nu el are nevoie de certificări. Dar noi, mici, fragili, nesiguri și derutați, avem mare nevoie. Și Isotta, cu întreaga lui autoritate în materie, ne spune clar unde stă Enescu – printre Cei Mari.
Cartea oferă delicii și celor care, plictisiți de encomioane, caută un dialog mai dur cu Cei Mari. În carte sînt destule locuri în care, vorba Marianei Nicolesco, criticul devine înger exterminator. Sînt mitraliați cu aplomb oameni precum, de pildă, Leonard Bernstein. Țintele ”exterminării” nu sînt nici ele mărunte! Dar îngerul exterminator are nuanțe – îngerii știu că oamenii nu pot fi egali. Au momente cînd sînt buni și momente cînd sînt slabi. Judecata lui Isotta este întotdeauna cuprinzătoare. Acest critic lovește neiertător, dar se ferește să ucidă! De aceea rămîne un ”înger” și nu este un ”diavol”.
”Un al cînt al Marte”, este un titlu care mă duce imediat cu gîndul la cunoscuta creație a lui Monteverdi, o culme a madrigalismului. Și această carte este un fel de madrigal: polifonică, sensibilă, o carte în care, vorba lui Monteverdi ”cuvîntul este amantul armoniei”, o carte ”în formă concertantă”. Cum orice mare muzică pune, în adînc, însăși problema muzicii, mă gîndesc că această carte-madrigal este și o meditație despre forța colosală a muzicii între arte. Vedem în paginile lui Isotta un spectaculos amestec al artelor într-un fel de vortex generat de colosala forță de atracție a muzicii – literatura, artele plastice, teatrul și dansul, toate se amestecă, tandru sau violent, sub comanda marțială a muzicii, care le dă sensuri superioare.
Nu în ultimul rînd, merită să sublinez că Paolo Isotta pregătește acum o carte despre relația dintre Ovidiu, poetul roman exilat în părțile Dobrogei, și muzică. Opera, de pildă, cu Ovidiu a început: istoricii marchează drept început al genului liric ”Daphne” de Jacopo Peri, lucrare de la 1598, al cărei libret povestește amorul dintre Apollo și Daphne în mare parte după Cartea I a ”Metamorfozelor” lui Ovidiu. O promisiune că Isotta va revizita spațiul culturii noastre, cercetîndu-i rădăcinile. Aștept cu nerăbdare saltul înapoi, spre mit, al lui Paolo Isotta, de la Cei Mari ai secolului XX, la Cei Mari ai antichității.