Eschil a fost, din cîte știm despre el, un om al datoriei. Și-a servit cetatea luptînd la Maraton și la Salamina, iar cînd a fost să scrie, a fost un autor cu program, ceea ce nu e cazul altor dramaturgi de calibrul său. Sofocle, Shakespeare, Ibsen, Caragiale, Brecht sau O`Neill au scris teatru nu doar împinși de o datorie anume: au scris și de amorul artei sau din plăcere ori pentru a-și ordona obsesiile sau, pur și simplu, ca să trăiască din asta.
Eschil, însă, nu a fost un asemenea autor. Intenția cu care și-a scris piesele este știută: el a vrut să nu îi lase pe contemporanii săi să uite miturile care fondează lumea. Nu zic „lumea lor”, pentru că toate probele ne arată că trăim în aceeași lume. Eschil știa că oamenii uită repede ceea ce este important și că uitarea îi rătăcește, așa că a livrat contemporanilor adevărurile fundamentale, în forma cea mai asimilabilă de către popor, adică în spectacolul de teatru. Uitarea lucrurilor mari, întemeietoare, lucrează ca un cancer etern și harnic în om, oricînd și oriunde. Relevanța lui Eschil este, astfel, pentru totdeauna asigurată. De aceea, Eschil a scris toate piesele de teatru ca pe un fel de continuum narativ, ca pe capitole ale aceleiași, enorme, interminabile povești – tipul de adevăr pe care el îl tatonează nu poate fi rostit altfel...
Și trilogia „Orestia” și „Perșii” și „Cei șapte contra Tebei” au cunoscut traduceri în românește și editări succesive în secolul trecut. Știu că există și o traducere a piesei eschiliene „Prometeu în lanțuri” realizată de Nicolae Iorga. Nu mi-a căzut în mînă, dar tare aș vrea să o găsesc cumva. De asemenea, teatrele noastre au pus în scenă dramaturgia lui Eschil. Rar, dar au făcut-o. Însă, dincolo de fenomenul teatral ca atare, aș așeza trilogia „Orestia” oricînd între marile cărți ale lumii, între acele texte care fondează canonul omenesc. „Orestia”, despre care unii cercetători cred că, de fapt, era o tetralogie, dar că piesa dintîi s-a pierdut, s-a jucat pentru prima dată la Atena, în cadrul festivalului dionisiac din 458 î.H. și a luat locul I. „Orestia” (numele vine de la personajul Oreste) este compusă din trei piese: „Agamemnon”, „Hoeforele sau Purtătoarele de prinoase” și „Eumenidele”. Am, recunosc, o slăbiciune pentru această trilogie și datorită faptului că păstrez în biblioteca mea o ediție din 1942, în traducerea lui G. Murnu, care folosește o limbă română absolut seducătoare, limpede, curgătoare, flexibilă dar precisă în același timp, o limbă română care permite să pricepi aluziile și să întrevezi umbrele. Chiar și așa, în prefața ediției, traducătorul își exprimă regretul că traducerea nu redă întreaga bogăție semnatică a textului grec și, nici mai mult nici mai puțin, îndeamnă pe toți cititorii să studieze greaca veche pentru a citi originalul. Recunosc în toate acestea – calitatea fermecătoare a limbii, efortul de a traduce păstrînd rigorile strofei melice și îndemnul final spre studiul elinei – o curățenie intelectuală aproape dispărută astăzi. Nu mai sîntem azi în stare să învățăm așa cum se învăța în vremea lui Murnu. Revenind la „Orestia”, citez din același G. Murnu: „Trilogia nu e numai compozițional desăvîrșită, ci și poetic impresionantă și cea mai titanic dinamică prin mijloacele-i incomparabile de expresie patetic lirică și dramatică, prin neobositul elan al unei extatice fantezii dionisiace, a cărei nesecată exuberanță producea, chiar în antichitate, impresia unei beții, adică a unui delir caracteristic (după Platon) unui fiu al Muzelor cu adevărat genial”.
În prima piesă a trilogiei vedem cum regele Agamemnon, întors din războiul troian, este asasinat de soția sa, Clitemnestra. Agamemnon adusese cu sine din lungul război ca pradă, dar și ca amantă, pe Casandra, fiica regelui învins Priam. Clitemnestra, păstrînd ura împotriva soțului ei după ce acesta o sacrificase zeilor pe Ifigenia, fiica lor, pentru ca vasele lui de luptă să poată naviga în siguranță spre Troia, devenise, în timpul așteptării soțului, amanta vărului acestuia, Egist, care îi va fi și complice la crimă. Tensiunea acestei prime piese este de la bun început extraordinară, iar momentul în care Casandra este posedată de Apollo și intră într-o transă tulburătoare rămîne, după părerea mea, unul dintre cele mai puternice din întreaga dramaturgie a lumii. În a doua piesă, Oreste și Electra – fiul și fiica Clitemnestrei și a lui Agamemnon, așadar fratele și sora Ifigeniei – o ucid pe mama lor pentru a-și răzbuna tatăl. Eriniile, care pedepseau paricidul, se declanșează și încep prigonirea lui Oreste. Zeii intervin de o parte sau de cealaltă. În cea de-a treia piesă, îl găsim pe Oreste în azil la templul lui Apollo din Delfi, dar nici măcar zeul nu poate împiedica furia Eriniilor care amenință să-l ucidă, agonic. Apollo îl trimite pe Oreste să caute protecția zeiței Atena în chiar orașul ei. Atena organizează un adevărat proces pentru a judeca vinovăția lui Oreste și, în acest scop, cheamă lîngă ea 11 bătrîni înțelepți. Procesul începe cu Eriniile pledînd pentru vinovăția lui Oreste. Apoi, Apollo pledează pentru nevinovăția sa. În final, jurații votează. Ultima, votează chiar zeița, care anunță că votul ei este în favoarea lui Oreste. În urnă, scorul e egal: 6 pentru vinovăția lui Oreste și 6 pentru nevinovăția sa. Zeița Atena anunță că scorul egal îi este favorabil acuzatului – vedem în această piesă antică aplicarea unuia dintre cele mai importante principii de drept, pe care îl găsim și în dreptul roman („in dubio pro reo”) și în dreptul oricărei democrații de astăzi (prezumția de nevinovăție lucrează pînă cînd vinovăția este cu certitudine probată și asta decide doar judecătorul). Atena umanizează, de fapt, o tragedie care depășise, deja, omenescul suportabil și, astfel, aduce pacea pentru toți. Spirala violenței legitime a fost curmată – vocea sîngelui care cheamă mereu sînge a fost stinsă. Un vot egal, care beneficiază păcii, fără să absolve vinovăția, fără să permită răzbunarea.