Intrăm în curtea Schitului Sf. Andrei din Athos. Oprirea nu era în program. Dar „fratele” Daniel voia să cerceteze magazinul cu obiecte de cult. După vreo 20 de minute, așteptându-l să cumpere suvenirurile sfințite, se apropie de mine călugărul care avea în grijă magazinul. Venea încet, se legăna de pe un picior pe altul, cu statura și aparența lui de Hodor din Game of Thrones.
Aparența dispare în clipa în care îi întâlnesc ochii: blânzi, precum azurul Egeei. „Cu ce vă ocupați voi?” mă întreabă bătrânul monah. „Suntem DJ-i de radio în România!” De sub barba albă, încâlcită, răsare un zâmbet perfect senin, asemenea cerului de deasupra Muntelui Sfînt, în ziua întâmplării. „Ce meserie minunată! Și ce faceți, puneți muzică?” „Punem muzică și spunem vorbe…”, am fost în stare să îi răspund. Călugărul se sprijină pe piciorul drept, trage toată liniștea Athosului în piept și își începe povestea:
„M-am născut în Paradis, pe o insulă mică, Spetses. Insula Magicianului, dacă ați citit Fowles… Eram săraci, dar fericiți. Noi, grecii, zdrențuroși, ne jucam cu copiii turiștilor bogați. În joaca unor copii, n-ar trebui să existe diferențe. Azi, asta nu se mai întâmplă…”. Ne povestește cum a urmat școli superioare, s-a angajat la o companie multinațională de audit, una din Big Four și „în 1992, după Ceaușescu, șefii mei m-au trimis în România. Trebuia să fac auditul pentru privatizarea Sidex Galați...”
Minute bune, părintele de la schit ne vorbește despre povestea lui de dragoste cu România. Dar, pe măsură ce înaintează în poveste, seninul din ochi se tulbură, nori grei acoperă cerul Athosului:
„Aveam tot ce îmi doream. O carieră de succes la Ernst&Young, îmi permiteam vacanțe cu elicopterul… dar nu aveam timp pentru ele. Stresul era atât de mare încât, în 1999, am căzut într-o gravă depresie, slăbisem, ajunsesem piele și os. Eram cel mai nefericit om cu viața cea mai fericită. Părintele Rafael Noica, român de-al vostru, fiul lui Constantin Noica, mi-a arătat atunci calea. Am ajuns aici, în Athos, și de atunci am totul, neavând nimic. Sunt trist pentru ce se întâmplă în lume, dar sunt fericit că mă pot ruga pentru Binele ei…”.
Nu știu cât timp trecuse. Câteva minute, câteva zeci sau câteva ore. În Athos, oricum, timpul are altă măsură, altă curgere, altă lege. Trăiam între zidurile schitului vechi de peste 1000 de ani. Povestea pentru care, poate, ajunsesem prima oară pe Munte. L-am întrebat pe călugărul grec care e cel mai frumos cuvânt în limba greacă:
„Nu există, în nicio limbă a Pământului, un cuvânt mai pur și mai frumos decât AGAPI. Agapi is not love. Agapi is more than love. Agapi e iubirea fără niciun interes, e iubirea pe care o dai, fără să aștepți nimic la schimb. Agapi is unconditional true love. Make Agapi, not Love!”
Întocmai acestea i-au fost vorbele și nu vreau să i le traduc, a rostit asta fără să respire. La plecare, ascetul cu aparență de Hodor și esență de apostol ne-a oferit o îmbrațișare nesfârșită, puternică, simțeam ca-s un prunc nou-născut în brațele lui. Apoi, cu pumnul lui cât un buștean m-a lovit peste umăr:
„Pass the good messages! Fraților, sunteți o voce mai mare decât vă închipuiți. Asta aveți voi de făcut: vorbiți despre Bine. Fiți, în lume, vocea Binelui!” „Piele de găină” ar fi prea puțin pentru a descrie emoția care mi-a inundat tot trupul la auzul și simțitul cuvintelor călugărului. Eram deja în prag, primisem binecuvântarea, dar am ținut să îl mai întreb ceva: „Părinte, cum sunteți cu sănătatea?”
A izbucnit într-un râs zgomotos: „Ei, mă cam supără picioarele, dar astea nu-s probleme. Eu sunt deasupra bolii. Mintea și sufletul îmi conduc trupul. Nu renunț. Pentru că eu am renunțat o singură dată în toată viața mea…”. „Când?” întreb eu. „Când aveam cea mai fericită viață și eram cel mai nefericit om”.
(Text preluat de pe pagina de Facebook a lui Mihai Morar, prezentator de televiziune și de radio.)