În fiecare vară, profesorul de artă își petrece timpul împărtășind copiilor care participă la Tabăra de Creație „Vara pe uliță” de la Muzeul Satului, arta de a picta icoane pe sticlă după modelul celor de la Mănăstirea Nicula din Clujul său natal. Printre elevii săi de acum, se numără și copiii discipolilor din trecut, ceea ce-i dă speranță că minunată artă a iconografiei nu se va pierde în amețitorul fenomen al globalizării.
Dis de dimineață, când am intrat pe poarta înaltă în curtea gospodăriei Sârbova, adusă, la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti”, tocmai din Timiș, am avut un moment de ezitare. Unde să iscodești mai întâi? Că veselia zecilor de micuți veniți la Tabăra de Creație era egală ca măsură în ambele părți al curții. Și la atelierul de olărit și la cel de icoane pe sticlă. Mi-a furat privirea bogăția de culori din stânga mea. Pe un stand distins și simplu amenajat, parcă se odihneau în bătaia soarelui zeci de icoane pictate pe sticlă.
Cu culori puternice, parcă vii. Printre ele erau așezate și mici tablouri care suprindeau frumusețea florilor. M-am apropiat de ele cu aproape aceeași reverență pe care o manifești când intri în curtea Casei Domnului. Cumva, icoanele acestea îmi păreau cunoscute. „Sunt icoane pictate la mănăstire?” – am întrebat-o pe doamna care le supraveghea senină de sub umbra unei crăci mari de stejar bătrân. „Nu. Sunt pictate de soțul meu după modelul Icoanelor de la Mănăstirea Nicula”, mi-a răspuns dânsa. Binevoitor, cu un gest larg al mâinii – mi-a îndreptat privirea spre artist și „elevii săi”.
Când l-am privit, prima impresie a fost că va trebui să mă stăpânesc, pentru că exaltarea mea naturală nu cadrează cu liniștea și seninătatea pictorului din fața mea. Distinsul domn, pe numele său Vladimir Baciu, te duce cu gândul la dascălii de demult, despre care clasicii au scris romane elogioase, dar cumva e foarte ancorat în realitate. Încă nu terminase ora și le vorbea elevilor săi, cu glas ușor, de confidență, despre cum să facă un contur sau altul. Iar prichindeii îl sorbeau concentrați din priviri.
Când ai arta în sânge și vrei s-o transmiți mai departe
Aplecarea spre a destăinui, astfel, tainele din spatele iconografiei, Vladimir Baciu o are în sânge. Este profesor de artă de aproape 40 de ani. În timpul anului școlar, predă la Școala Gimnazială nr.3 din București, „Cuibul cu barză”, cum este cunoscută. La Muzeul Satului, însă, vară de vară, „vin la atelierul de pictură pe sticlă de aproape 20 de ani”. De ce? „Pentru că îndrăgesc acest meșteșug și, cum l-am învățat și eu, vrea să-l transmit mai departe” mi-a destăinuit iconograful. „Sunt unii, așa ca mine, care se încăpățânează să facă totul manual. Deși știu să lucrez pe calculator, mă încăpățânez să fac artă așa, cât voi putea. Până când vom fi copleșiți de tehnologie”, a zâmbit Clujean fiind, după locul nașterii, „promovez izvoarele de la Nicula pentru că, în general, sunt cele mai frumoase icoane făcute de poporul nostru. Au fost făcute de țărani români și ar fi păcat să nu păstrăm acest meșteșug”. Satisfacția cea mai mare o văd în ochii săi când îmi vorbește de actualii elevi, care, în pauză fiind, tot nu s-au ridicat de la masa de lucru. „Unii dintre acești copiii sunt odraslele foștilor mei elevi de la școală sau de aici, de la tabăra de creație”, îmi spune cu mândrie.
Tradiția reînvie
Dascălul mărturisește că această revenire la tradiții pe care o remarcăm în ultimii ani, în plin proces de globalizare, care – culmea – ar însemna o depersonalizare și o uniformizare în rândul oamenilor - se datorează faptului că „în ultimii ani lumea s-a mai așezat. Un mare merit îl au muzeele care au promovat și promovează tradiția populară. Alături de ei suntem și noi, meșterii și profesorii”. Arta izvorâtă din inima și imaginația acestui poport bătrân – al românilor – e incredibil de atractivă pentru copii, dar și pentru adulți, spune profesorul, în ciuda poate a evoluției tehnologiei. „Sunt foarte mulți copii care au trecut prin mâinile mele și care lucrează în continuare. Sunt bucuros și mândru că duc mai departe meșteșugul pe care l-au învățat de la mine și că nu se îndreaptă, știu eu, către desene kitch, către icoane din acelea, abstracte”.
La rândul său, a fost cândva discipol. „Când am făcut eu Facultatea de Artă era interzisă iconografia, iar meșteșugul l-am descoperit abia pe la 30 de ani. M-a învățat un actor, Sorin Postelnicu se numea. L-am întâlnit într-o tabără de creație. Am învățat de la el, am mai învățat și singur, pentru că arta înseamnă și să adăugăm ceva de la noi. Icoana e vie, se mișcă, iar această artă – iconografia – lasă loc de notă personală, chiar dacă păstrezi aceeași gamă. Uite, îmi mai permit să compun și eu preznicare, am unul aici, cu patru scene sfinte, care cuprinde Nașterea Domnului Iisus, Botezul Său, Intrarea în Ierusalim și Ridicarea la Ceruri. Dar modelul și gama cromatică e din tipul celor de la Nicula”.
Refugiul său, la poalele munților
Chiar dacă are programul stabilit pentru mult timp de acum încolo, iconograful spune că nuși ignoră niciodată chemarea lăuntrică. „Când acumulez mai multă încărcătură spirituală, mă retrag în atelierul meu de la Bușteni, și transpun pe pânză și pe sticlă ce simt. Aici, la cursurile de la Muzuel Staului voi fi până pe 4 august, apoi mă va înlocui un coleg de-al meu. În septembrie, pe 11, de Ziua Crucii, voi fi la Târgul Iconarilor de la Muzeul Țăranului Român. Ce să-i faci?! Nu pot trăi fără artă. Mi-e a doua natură. Nu pot să trăiesc dacă nu fac pe săptămână măcar două desene de icoană pe care să le și pictez. Mi-a intrat în sânge”
Se poate trăi din artă
„Mulți au făcut un business profitabil din meșteșuguri, au grupat mai mulți meșteri și e o afacere profitabilă. Apoi sunt meșteri, precum olarii de la Horezu sau cioplitorii, care pot trăi din ce iese din mâinile lor. Am colegi iconografi care au un trai decent din ce fac. Eu pictez icoane din plăcere și din suflet. Dacă se vând, se vând, nu le fac strict pentru asta”.
O artă reînviată după Revoluție
Pe vremea lui Ceaușescu le-a predat elevilor săi doar pictură pe sticlă, „pentru că iconografia era interzisă. După Revoluție, însă, pot să le dezvălui elevilor mei tainele iconografiei”, mărturisea Vladimir Baciu. Când îl întrebi dacă generațiile acestea noi sunt mai slabe sau mai materialiste decât cele de acum zeci de ani, diplomat, răspunde că e drept că „dorința de a câștiga rapid primează în alegerile tinerilor. Dar pe vreme noastră nu erau lucrurile atât de scumpe. Mulți dintre ei aleg latura asta, dar să nu generalizăm. Să te uiți ce concurență e la Medicină, la ASE, la Politehică, sunt tineri care merg mai departe, care vor să avanseze, dar nu de dragul banilor. Pentru unii, arta este profitabilă, pentru alții este un mijloc de a-și câștiga existența. Tinerii de azi, însă, au infinit mai multe oportunități decât am avut noi. Unii fac design, alții grafică pe calculator. Am foști elevi care sunt propriii șefi. Apoi, sunt târguri, sunt evenimente, străinii caută lucruri originale. Ai oportunități la tot pasul”.