Vinovățiile impecabilului și șansa răscumpărării lor

Spiritul noilor modificări la Legea Educației este limpede: sistemul de educație nu trebuie să opereze selecții valorice.

La nivel pre-universitar se instituie regula ”examenele se repetă pînă trec toți”, iar la nivel universitar se reinstituie doctoratul la fără frecvență. Declarațiile din weekend ale dlui Șova confirmă – grija pesedeilor este pentru cei care nu iau examene, rămîn corigenți și repetenți. Iar modalitatea de a rezolva problemele lor e simplă: aranjează un sistem de educație în care acest gen de elevi nu vor mai exista. Cum? Trec toți! Toți elevii trec examenele și, dacă vor, au ceva parale, ceva  ambîț și mai și sînt membri de partid (adică sînt ocupați cu politica toată ziulica și n-ar avea timp de un doctorat decît ”la ff”) , la sfîrșit de facultate se aleg și cu un doctorat. Nu contează deloc dacă merită sau nu, nu contează deloc dacă au învățat ceva sau nu, nu contează deloc ce efect va avea această ”politică” asupra celor care, totuși, învață.

Unde ajungem

Prima și cea mai serioasă consecință a noului spirit al Legii Educației este instituirea regulii că cei care nu învață sînt la fel cu cei care învață, de vreme ce toți trec examenele mai devreme sau mai tîrziu. Apare o egalizare pe care nici măcar comuniștii în anii lor dezlănțuiți nu au îndrăznit să o facă. Nu-i nimic, o fac tinerii pesedei. Bătrînii comuniști aveau un complex față de școală – o disprețuiau, că n-o prea făcuseră, și o tratau ca pe un potențial inamic. Dar o respectau. Noii comuniști nu au nici un fel de complexe. Ei au siluit-o deja, au călcat-o în picioare, n-au învătaț nimic dar s-au umplut de doctorate de unde și cum au vrut, așa că nu au nici un complex. Și nici respect.  Transformarea sistemului de educație într-un fel de asistență socială generalizată, prin paralizarea capacității sale de a face selecții, este lovitura cea mai cumplită care i se putea da. A doua consecință este coborîrea nivelului general al școlii noastre. Se știe, un nivel general ridicat al învățămîntului duce atît la creșterea probabilității performanței cît și la scăderea probabilității eșecului absolut. Preocuparea generală, strategică aș zice, a sistemului nostru de educație ar fi trebuit să fie ducerea nivelului mediu al elevilor cu un pas mai sus. Asta necesită un efort extraordinar, dar este un efort care merită făcut indiferent de costurile sale. Aceasta ar trebui să fie marea ”bătălie”, ca să folosesc un cuvînt drag pesedistului șef. Doar că mesajul transmis clar de noile modificări ale Legii Educației este exact invers, de vreme ce s-au creat mecanismele de validare a slabei calități a elevilor. La polul opus, marea performanță va fi și mai greu de obținut. Pînă acum, marea performanță intelectuală a elevilor era de domeniul micului miracol, căci ținea de o întîlnire aflată exclusiv la voia destinului: un elev cu înzestrări se întîlnea, în sistem, cu un profesor dăruit. Nici înzestrările elevului, nici harul profesorului nu sînt produsul sistemului de educație, iar întîlnirea lor se producea dintr-unul din trei motive: fie la dorința părinților elevului care auzeau prin oraș de profesor și își plasează copilul în clasa lui, fie la dorința profesorului care auzea prin oraș de elev și îl voria în clasa lui, fie din întîmplare, la mîna bunului Dumnezeu care le veghează destinele celor doi. Sistemul de educație nu are nici o legătură cu aceste întîlniri fericite în afara asumării meritelor finale de către ministru, care se pozează întotdeauna cu ”olimpicii” bombînd pieptul și zîmbind patern (sau matern).

De ce? Prima explicație

Rămîne întrebarea: de ce vor pesedeii neapărat să dea sistemului de educație mesajul că se coboară exigențele? Unii zic că e un calcul electoral. Cum numărul elevilor mediocrii și slabi este fatalmente mai mare decît numărul celor buni și foarte buni, e mai bine să le fii simpatic celor dintîi decît celor din urmă.  Părinții elevilor mediocri vor reacționa pozitiv la urne, căci pesedeii le-au luat de pe umeri un stres, o problemă: ce fac cu copilul meu de nota 5-6-7? Guvernul V.V.Ponta i-a răspuns: ”Avem noi grijă să treacă oricum”. Firesc, părintele va spune la urne: ”Mulțumesc, să trăiți”. Dacă aceasta este explicația noilor modificări din Legea Educației, avem de-a face cu un caz de cinism îngrozitor. Nu sînt, însă, ipocrit și spun, imediat, că s-au mai văzut și se vor mai vedea cazuri în care politicienii de la putere preferă să pericliteze viitorul pentru voturile de acum.

De ce? A doua explicație

Dar există și o explicație mai profundă, pe care aș vrea să o explorez acum, în cîteva rînduri. V.V.Ponta, viitor președinte al României, poartă cu sine o vinovăție care îl roade: plagiatul. Impostura sa academică atîrnă greu, greu de tot. Nu, nu electoral – că acolo nu contează deloc, poporul votează după cu totul alte criterii decît cinstea și competența. În forul său interior, V.V.Ponta trebuie că resimte scandalul plagiatului ca pe o rană vie. Acolo, în această rană, cred că trebuie căutată sursa acestei lovituri dată sistemului de educație. Ca de atîtea ori în politica noastră, nu e vorba nici despre ideologie, nici despre imagologie – e pur și simplu psihologie.

Doctoratul este o performanță academică adusă de toți politicienii post-decembriști la nivelul cel mai de jos. De la Mischie la Ponta  (dau exemple atît de depărtate pentru a arăta cît de vast e fenomenul!), doctoratul a fost siluit și terfelit pînă a ajuns un fel de femeie de centură – o are oricine trece pe-acolo și nici nu costă mult. Timid și greu, Legea Educației din anii lui Funeriu restabilise ceva din prestigiul său terfelit, o luase pe fosta doamnă de pe centură, o spălase și o îmbrăcase, o trecuse prin diverse tratamente de însănătoșire și prin diverse proceduri post-traumatice. În fine, academia era gata să se bucure de revenirea doctoratului de la statutul femeii terfelite de ieri la statutul ei firesc, de doamnă. V.V.Ponta nu poate, însă, suporta asta. Ca vinovăția sa să nu atîrne greu în sufletul lui, mai bine duce femeia din nou pe centură, acolo de unde a luat-o și el, s-o ia și alții, cît mai mulți. Așa, ascuțimea dureroasă a păcatului său se mai domolește – se știe: cu cît comit mai mulți un păcat, cu atît conștiința păcătosului  e mai ușoară. Aparent, e mai bine așa, decît s-o vindece și s-o vadă din nou respectabilă, așa cum, de ar fi fost,  el n-ar fi avut-o niciodată. În orice caz, V.V.Ponta ar trebui să aibă interzis prin ordin medical să mai legifereze ceva în domeniul educației. El singur nu se va abține să dea legi pentru educație din moment ce, vorba lui, plagiatorii sînt mai votați. Are dreptate! Poporul îi cere să legifereze, îl legitimează deplin, ba chiar îi salută legile. Plagiatul nu contează. Democrația triumfă! Nici vreun politician serios nu e în stare să i se opună. Așa că ultima speranță e în medici – mă refer la cei cu doctoratul luat pe bune, firește. Nu se poate găsi o gravă tulburare psihică de natură să-l oprească pe un om să se mai ocupe de ceva anume? Un psihiatru să-l consulte și să constate că a fost într-o asemenea măsură traumatizat de scandalul propriului plagiat, încît îi este imposibil să se mai gîndească la problemele educației fără să încerce să-și rezolve, pe socoteala țării, trauma interioară. Nu se poate așa ceva?

Și totuși, se poate

Există, însă, și altă cale în situația dată. O cale regală. Sfătuitorii săi ar trebui să-i spună că se poate vindeca de trauma plagiatului acționînd exact invers decît o face: devenind un promotor neobosit al exigenței, al calității, al performanței academice și morale. Întoarcerea spre bine a păcătosului este întotdeauna o colosală forță benefică pentru lume, iar pentru el însuși este deplin vindecătoare. Sînt sute de exemple în istorie. Psihicul se vindecă sub soarele binelui mai grabnic și mai temeinic decît o face sub umbra întunecoasă a generalizării răului.

Spre deosebire de mulți prieteni, eu cred că V.V.Ponta va ajunge președinte al României. Recentul schimb epistolar MRU – Elena Udrea îmi confirmă definitiv temerile. Trebuie, așadar,  să ne pregătim și, fiecare pe cît putem, trebuie să pregătim România pentru asta. Așadar, cei care au influență asupra lui ar trebui să-i explice că păcatul plagiatului se răscumpără (orice păcat se răscumpără cumva), dacă apără de-acum înainte performanța onestă și elita academică autentică. Nimic mai nobil decît cel care a greșit și luptă, apoi, împotriva propriei greșeli! Cineva ca V.V.Ponta nu ar fi putut obține doctoratul  într-un sistem universitar occidental. Și chiar dacă l-ar fi obținut cumva, i-ar fi fost retras de îndată ce s-ar fi aflat ceea ce am aflat cu toții. Speriat, la momentul critic, V.V.Ponta s-a purtat ca I.V.Stalin: a demis comisia decidentă în ziua fatidică, i-a tăiat lumina și i-a luat de sub nas dosarul cauzei. A înființat rapid altă comisie care, să trăiți, a dat verdictul cuvenit. V.V.Ponta a fost salvat și de faptul că cel pe care îl plagiase nu a vrut să depună plîngere împotriva sa – unii zic că nu a vrut pentru că-i e drag PSD, alții pentru că îi e frică de PSD, dar sînt și cei care zic că autorul plagiat a plagiat, la rîndul său, așa că nu vrea sub nici o formă scandal în jurul cărții sale. Grotesc! Doar Dumnezeu știe care e adevărul, fapt e că V.V.Ponta a scăpat de scandal. Anii au trecut. Ce frumos ar fi să-l vedem acum pe V.V.Ponta mai degrabă înțelepțit decît jenat de acel scandal! Ce frumos ar fi  să-l vedem acum acționînd în favoarea  unui sistem de educație în care el însuși și ceilalți ca el nu ar mai putea obține doctoratul! Ăsta să fie standardul anunțat de premier: ”vreau un sistem de doctorat în care cineva ca mine să nu reușească”! Ce măreț ar fi! Și, ca un prim pas, ce frumos ar fi să îl vedem cum anulează singur Ordonanța de Urgență care duce sistemul educației naționale într-un punct sufocant, transformîndu-l în cu totul altceva decît ar trebui să fie! Va fi izbăvitor pentru el și excelent pentru țară.