Războiul cu armament militar, cu morţi, distrugeri, prăbuşirea economiilor, şomaj uriaş, lipsuri, foamete, frig, boli, copii orfani de părinţi, părinţi orfani de copii. (Menţionez că cel al armelor militare, pentru că în război ne-am aflat tot timpul, chiar şi în timpul păcii; dar un altfel de război, dus cu alte mijloace, pe alte dimensiuni. Voi reveni.)
Trăim în pace aici în Europa şi, în general, în Occident. Trăim pacea. Ne lăfăim în ea. O inspirăm şi o expirăm. După, nemaiîntâlniţi în istoria omenirii, 70 de ani de pace, aceasta ni se pare normală şi de neschimbat. O luăm în calcul ca eternă. Tot ceea ce gândim, plănuim, proiectăm, pentru vieţile noastre, ale fiecăruia dintre noi, dar şi pentru viaţa comună cu ceilalţi, o facem în ideea unei păci fără sfârşit. O idee atât de firească, încât am uitat să ne mai gândim la pace. La ce înseamnă. La ce presupune. La ce sacrificii personale şi comune trebuie să facem pentru ea. La cum poate fi păzită. E în subconştientul nostru. Ne culcăm şi ne trezim cu ea ca şi cu aerul pe care îl respirăm: fără să îl mai luăm în seamă.
E greşit?
Nu!
Da!
Nu, pentru că aşa ar fi normal să fie. În pace ar trebui să trăim, în liniştea, bucuria, seninătatea păcii, efervescenţa constructivă a păcii. În binele ei, în tihna ei, de care nu numai să ne folosim, ci în care să ne gândim şi la cum să o păstrăm.
Da, pentru că uităm natura umană, uităm că războiul din lume (şi nu mă refer numai la războiul armelor, ci la toate formele şi formulele întrebuinţate) este rezultatul războiului din noi, din fiecare. Pe care, cei mai mulţi, îl pierdem şi atunci îl răspândim în lume. Voi reveni
În curând va fi război, război militar, război cu arme, cu morţi, cu schilodiţi, cu distrugeri, cu haos, cu lipsuri, care, pe mulţi dintre noi îi vor pune la pământ. Iar noi ne pregătim pentru pace. Ne aşezăm viitorul pe tehnologii şi mecanisme, care, atunci când războiul va creşte, vor avea lungi leşinuri, sau chiar vor deceda din cauza lipsei energiei.
De exemplu, v-aţi gândit că astăzi totul în jurul nostru ţine de energia electrică? Oare ce se va întâmpla atunci când centralele electrice vor muri perioade mai lungi, sau de tot, din cauza deteriorării, distrugerii lor, ori din cauza lipsei carburanţilor? Ce vom face noi cu toate aparatele şi dispozitivele şi centralele şi caloriferele noastre? Cum se vor mai produce aproape toate bunurile care ne sunt necesare? Cum se va mai produce mâncarea (dincolo de ceea ce se va face la ţară prin mijloacele de dinaintea curentului electric)? Cum vom mai fi alimentaţi cu apă? Cum vom supravieţui în blocurile devenite nişte peşteri-cavouri îngheţate? Cum vom supravieţui fără mâncare? Cum vom supravieţui fără apă?
Şi nu-mi spuneţi că aşa ceva nu se va întâmpla în Europa (Ia uitaţi-vă puţin mai spre est, în Ucraina, unde oamenii trăiau cu aceleaşi iluzii ca ale noastre. Sau amintiţi-vă de războaiele iugoslave. Ori de cel al Occidentului împotriva Serbiei.). Aceasta încredere, faţă cu toată vâlvătaia, care creşte în jurul nostru şi chiar în curtea noastră, nu este un argument. Nici acela că conducătorii noştri vor controla situaţia. Dar dacă chiar ei o „controlează” în sensul provocării războiului? Dincolo de iluzii, civilizaţia noastră, lumea noastră este extrem de fragilă. Voi reveni.
Sau un alt exemplu: Copii de clasa întâi primesc la ţară calculatoare (mai nou laptopuri). Dar tot la ţară (şi nu numai),copii de clase mult mai mari, chiar dintre cei care termină ciclul gimnazial, se descurcă cu greu să scrie, să citească, sau să adune şi să scadă. De înmulţiri şi împărţiri...
Nu voi intra – dincolo de următoarele câteva consideraţii - într-o discuţie despre binele şi răul pe care îl fac calculatoarele unor copii, adesea, de vârste mult prea fragede, sau, oricum, nepregătiţi intelectual şi psihic pentru contactul cu acestea, părinţii fiind prea ocupaţi, prea comozi, prea neştiutori ei înşişi, prea proşti sau prea lipsiţi, la rândul lor, de minima educaţie pentru a face faţă acestei cutii, care ne duce într-o altă lume. Şi astfel, aproape toţi tinerii, chiar şi cei educaţi, dar prea puţin pregătiţi pentru a face faţă ispitelor lumii virtuale, sfârşesc în pornografie, jocuri, chat-uri nesfârşite, selfieuri etc. Dar noi, în loc să ne ocupăm cu ridicarea nivelului instrucţiei şcolare la ţară (şi nu numai, mulţi analfabeţi ies şi din şcolile orăşeneşti) le dăm calculatoare de parcă nici când nu ar mai avea nevoie să ştie să scrie, să citească şi să socotească; de parcă acestea ar funcţiona etern, chiar şi în lipsa energiei.
Am făcut această introducere doar pentru a vă îndemna să vă gândiţi şi în această perspectivă, la faptul că am devenit complet dependenţi de tehnologie şi în acelaşi timp tot mai puţin pregătiţi pentru posibilitatea dispariţiei ei, ca şi cum aceasta (tehnologia) ne va sta la dispoziţie pentru eternitate.
Altfel spus, cele de mai sus sunt un exemplu pentru felul în care suntem condiţionaţi în a crede că pacea, de care s-a bucurat, până de curând, o parte a lumii, va dura la nesfârşit. Tot ceea ce proiectăm pentru om şi omenire, tot ceea ce construim, viitorul îl privim doar prin perspectiva, ciungă şi oloagă, a eternităţii păcii.
Aşa va fi? Este pacea caracterizantă pentru om? A apărut, cumva, un om nou care este îndreptat doar către pace? Există, în mod real în jurul nostru pacea?
Astăzi, războiul îl cunoaştem doar din filme, din cărţi, din povestiri, de la alţii, la care el chiar produce moarte, distrugeri şi suferinţă.
Mai multe generaţii, începând cu cei născuţi cu câţiva ani înaintea de 1945 şi până la cei născuţi de curând, oameni de la peste 70 de ani la câteva zile, adică majoritatea absolută a populaţiei europene şi occidentale nu au habar despre ceea ce este războiul. Mulţi, nici măcar teoretic. Nimic mai mult decât un spectacol.
Nu l-au simţit, nu–l cunosc, nu-l înţeleg. De fapt, nici nu-l pot concepe, nu şi-l pot imagina decât ca ceva, probabil, neplăcut, care se întâmplă altora, în altă parte. Mereu altora, mereu în altă parte. Nu la noi, nu cu noi.
Pacea de care ne-am bucurat a părut a fi o mare şansă. Dar, în condiţiile în care în jurul nostru şi între noi se ţesea realitatea terifiantă şi nemiloasă a războiului, unui război care creşte cu fiecare zi, această şansă, care a însemnat şi o adormire a vigilenţei, o lenevire a spiritului, îndemnat să lase ca simţirile lipsite de raţiune să ne ia în tăpânire, ca poftelor, celor mai nefireşti pentru statutul de om, să le devenim sclavi (sub argumentul împlinirii libertăţii noastre!!!), această şansă se adevereşte a fi un mare handicap: astăzi, nu suntem pregătiţi pentru război. Nici la nivelul interior, personal, nici la cel al statelor, care nu mai au, cele mai multe dintre ele, nici măcar o armată ca lumea. În România, din 2007, 9 generaţii anuale de tineri bărbaţi au intrat în viaţă fără o minimă pregătire militară (şi iarăşi o întrebare: Oare, întâmplător?). Statele, subminate din interior de chiar elitele lor conducătoare.
Pacea aceasta (înşelătoare, mincinoasă, în timpul căreia s-a purtat un război ticălos cu sufletele şi raţiunile noastre) a devenit un handicap pentru că la umbra ei răcoroasă şi plină de deliciile oferite de relativa bunăstare (nicicând văzută pentru masele mari de oameni) pe baza tehnologiilor, omuleţii cenuşii au lucrat cu sârg şi ne-au transformat, mai mult sau mai puţin, pe toţi. Ne-au împiedicat să răzbim în războiul interior. Ne-au minţit, ne-au făcut să credem că acesta nici nu există, nu are nicio valoare, este dăunător. Ne-au pus conştiinţele şi voinţele în formol.
Bunăstarea, tehnologiile, „libertăţile”, oferite cu generozitate (de ce, oare?), ba chiar impuse cu biciul legii de către minoritatea „progresistă”, ne-au moleşit, ne-au redus la scheme, ne-au afectat, sau chiar omorât partea spirituală. Avem astăzi un deficit de determinare, de motivare şi de experienţă pentru a duce mai departe civilizaţia şi chiar existenţa noastră. Într-o lume, care de zeci de ani promovează o cultură a morţii, moartea ne-a devenit familiară şi acceptabilă. Poate ne înfiorăm puţin la gândul ei, dar o practicăm cu atâte dezinvoltură.
Va urma.