Domnul și doamna Tudor se iubiseră cu devotament vreme de 45 de ani și, chiar dacă existența lor nu ieșise din tiparul monotoniei care se instalează în căsniciile îndelungate, viața lor fusese una cât se poate de agreabilă.
În casa familiei intrase puțină lume, așa că obișnuitele bârfe sociale se izbiseră de ușa bine ferecată a familiei Tudor, limitându-se la banalele remarci privind aspectul exterior sau la urmele lăsate de bătrânețe pe chipul doamnei Tudor.
Doamna fusese învățătoare la o școală din cartier și îi trecuseră prin mâini sute de elevi cu care se mândrea ori de câte ori avea ocazia. Soțul ei, inginer electronist, veghease o viață întreagă asupra bunului mers al sistemelor de telecomunicații, iar după ce s-a pensionat, s-a angajat la o firmă care îi exploata experiența și abilitățile.
Deși Dumnezeu părea să-i iubească, din motive doar de el știute, le răpise bucuria de a fi părinți, astfel că toate strădaniile, tratamentele și rugăciunile doamnei Tudor rămăseseră fără ecou.
Iar cum timpul vindecă orice rană, anii scurși monoton prin viața lor le-au adus acea resemnare de care oricine are nevoie în fața unui eșec major.
-Măcar ne avem unul pe celălalt, încheiase domnul Tudor acest trist capitol al existenței lor.
În compensare, viața i-a ferit de boli grele, iar bătrânețea părea să le fie străină de durerile și suferințele ce-și fac loc o dată cu trecerea anilor. E mare lucru pentru doi bătrâni singuri să nu tocească holurile spitalelor, adunând rețete și diagnistice cu denumiri sofisticate.
Doamna Tudor își omora timpul limber lucrând ca bonă cu program redus la câteva familii înstărite din oraș. Cum să n-o iubești ? o fostă învățătoare cu voce blândă și chip de înger, ce reușea să liniștească orice țânc agitat, citindu-i povești sau inițiindu-l în tainele scrisului.
Toți copiii din parc o cunoșteau și o îndrăgeau, iar mamele ocupate duceau lupte grele să aibă o asemenea bonă.
Într-o seară ploioasă de noiembrie, inginerul Tudor a ajuns acasă mai devreme decât de obicei. În ultima săptămână lucrase până la epuizare pentru a finaliza o lucrare ce necesita supravegherea lui neîntreruptă.
Ud până la oase, îndurase cu dinții strânși oboseala și ploaia nemiloasă, care parcă îi făcea în ciudă. Dar el fusese mai tare ! terminase treaba cu două zile mai devreme de termenul limită.
A intrat în casă cu dorința de a dormi câteva ore până la venirea Amaliei. Era sfârșit. Pentru prima dată, haina grea a bătrâneții părea să-l doboare.
-E prea mult chiar și pentru mine, și-a spus. Nu mai am 30 de ani, din păcate.
Doamna Tudor l-a găsit întins pe jos, lângă pat, zăcând într-o nemișcare soră cu moartea. Era atât de șocată, încât orice reacție îi înghețase. L-a atins cu teamă, dar s-a linișit brusc când i-a simâit căldura vieții – trăia!
Ambulanța a sosit după o veșnicie, timp în care, Amalia l-a rugat pe Dumnezeu să n-o lase singură.
-Nu mi-l lua, Doamne, e tot ce am.
Domnul Tudor nu mai simțise mirosul așternuturilor de spital din tinerețe, când se operase de o hernie păcătoasă. Și iată-l acum, inconștient și inert, răpus de bătrânețea cu care se luase la trântă. Diagnosticul a fost nemilos – cancer stomacal.
-Dar cum se poate una ca asta ? toată viața lui a fost un om sănătos.
-Boala nu alege, doamnă și pare că preferă trupul sănătos.
În câteva luni economiile familiei au pierit ca și cum n-ar fi fost. O anemie severă pusese stăpânire pe domnul Tudor, din pricina unei hemoragii interne care nu-și găsea leacul și care trebuia operată urgent, dar toate astea atentau nemilos la starea financiară din ce în ce mai precară a celor doi.
Doamna Amalia încercase să se împrumute, dar toate băncile o refuzau, fiind considerată un client cu risc din pricina vârstei înaintate. Dar ea nu era pregătită să renunțe. Aflase de la niște cunoștințe că la Viena exista un doctor minune care întorcea de la groapă orice bolnav de cancer, dar pentru a ajunge la acest om avea nevoie de bani. Medicii din România nu-i mai dădeau nicio speranță, bolnavul putea merge acasă să moară în liniștea propriului pat :
Organismul său este prea slăbit pentru a face față radioterapiei.
Doamna Tudor era surdă în fața unor asemenea monstruozități, soțul ei trebuia să trăiască, iar ea avea un plan pentru a face rost de banii necesari plecării la Viena.
Vă povesteam la început că doamna învățătoare era bonă de ocazie la câteva familii din oraș, mai precis la vreo șase, cu toții oameni înstăriți care nu se dădeau în lături în a-și afișa opulența. Doamnele își păstrau bijuteriile la vedere, Amalia Tudor fiind considerată o doamnă respectabilă și o persoană de încredere. Doar fusese învățătoare!
În decurs de o săptămână, toate aceste familii au fost jefuite de bunurile de valoare pe care hoții le descăperiseră fără prea mari eforturi. Sistemele de alarmă rămăseseră mute în fața tâlharilor, semn clar că aceștia cunoșteau codurile de acces în locuințe.
Poliția a deschis numaidecât o anchetă, pentru că păgubiții erau oameni cu influență și putere, astfel că nu era timp de pierdut.
-Fără îndoială că avem de-a face cu profesioniști, opinaseră anchetatorii. Nu există nicio urmă de forțare, casele nu au fost scotocite, hoții au acționat la pont.
-Mâine dimineața vom avea lista cu obiectele furate, n-ar strica să le căutăm la casele de amanet din zonă.
-Mă îndoiesc că niște hoți pricepuți ca cei pe care îi căutăm, ar vinde ceva la primul amanet care le iese în cale.
În vremea asta, doamna Amalia Tudor reușea să-și ducă soțul muribund la Viena. N-are rost să ne mai întrebăm de unde făcuse rost de bani, pentru că în fața nenorocirilor e mai bine să taci.
Domnul Tudor a murit la scurtă vreme după o intervenție chirurgicală eșuată. Boala pusese stăpânire pe trup și suflet, așa îi explicase doctorul mult lăudat.
-Iar când s-a îmbolnăvit sufletul, nu mai e cale de întoarcere.
Repatrierea rămășițelor a fost mai costisitoare ca boala, dar nu-l putea să-l îngroape printre străini.
Să ne întoarcem, însă, la ancheta din țară și la furtul care alertase toată poliția orașului. Un inel cu diamante, aflat pe lista obiectelor căutate, fusese identificat la o casă de amanet aflată în vecinătatea uneia dintre locuințele jefuite.
Vânzătoarea își amintea prea bine că o doamnă în vârstă îl amanetase cu puțină vreme în urmă. Camerele de filmat mai păstrau încă imaginile acestei tranzacții și nu mică le-a fost mirarea să descopere că doamna Tudor era autoarea furturilor.
Confruntată cu toate probele, fosta învățătoare a mărturisit. La ce bun să mai nege|? Până la urmă, viața în pușcărie avea să o scutească de singurătatea casei care îi amintea de bărbatul pe care îl iubise toată viața ei. Dar judecătorilor le-a fost milă să o trimită la închisoare, hotărând că o pedeapsă cu suspendare ar fi mai potrivită pentru o doamnă respectabilă cum fusese toată viața ei.
Casa i-a fost sechestrată și vândută în contul banilor pe care îi avea de restituit păgubiților, dar prețul obținut era ridicol de mic în comparație cu valoarea bunurilor furate.
Ajunsă pe drumuri, doamna Tudor s-a adăpostit într-un canal, împărțind o saltea mizeră și o pătură găurită cu câțiva oameni ai străzii care i-au oferit găzduire.
O mai vedeți uneori cerșind pe la vreun colț de stradă, cu ochii goi și mână întinsă ce nu cere mai mult de un colț de pâine.