„La anul pe vremea asta o să îmbraci rochia albă de mireasă, cărțile mele nu mint niciodată. Chiar și pentru tine există un bărbat și o să-l întâlnești în a treia zi după prima zăpadă”.
-Dar suntem abia în aprilie, se plânse Monica, nemulțumită de verdictul cărților de tarot.
Țiganca, sătulă de lamentările femeii, îi strânse încheietura mâinilor cu putere, pironind-o cu niște ochi înflăcărați de furie.
-Ascultă, duduie, să pupi tălpile lui Dumnezeu dacă ți-o da un bărbat care să te suporte. Mai bine caută-ți de treabă, că mi-ai acrit zilele.
-Dar ți-am plătit! Nu ți-am plătit tot ce mi-ai cerut ?
-Mă lipseam de banii tăi, că numai prăpăd mi-au adus. Am schimbat gresia din hol și bărbatu-meu și-a frânt oasele, i-am cumpărat o bicicletă băiatului și a făcut-o acordeon în primul gard, iar mie mi-au furat portofelul la piață, așa că nu m-am ales cu nimic de pe urma ta.
-Și cum ziceai că arată alesul? schimbă Monica vorba.
-Cum ziceam? Păi ce păcatele mele să zic, că mă minunez și eu de ce zic cărțile astea, de parcă le-aș fi cumpărat din banii tăi.
Țiganca scuipă în spate și se închină, bolborosind Tatăl Nostru într-o variantă simplificată și adaptată nevoilor personale.
-Deci, Monico, pune-ți pofta-n cui până la iarnă, că poți să stai și-n cap, pe ginerică nu îl aduci decât pe sanie.
-Și dacă anul ăsta nu ninge ce mă fac? Iar rămân nemăritată?
-La cât cobești s-ar putea să nu ningă nici la Polul Nord. Cum ți-o fi norocul, fato.
Monica a plecat din casa ghicitoarei adunând în minte lunile de așteptare. ,,Ce-ar fi dacă până atunci mi-aș căuta rochia? Știu femei care și-au amânat nunta pentru că nu-și găseau rochia potrivită. N-ar strica să mă gândesc și la un restaurant , la cât de greu se obțin rezervările în vremurile astea, cu puțin ghinion s-ar putea să mă mărit peste doi ani. ,,
Înspăimântată de perspectiva unei amânări a nunții, Monica și-a făcut o listă cu cele mai selecte magazine de rochii de mireasă, programându-se la probă cu bucuria unui copil care gustă prima ciocolată.
Dacă făceai abstracție de trăsăturile masculinizate și de nasul încovoiat care umbrea buza superioară conturată de un puf fin pe care răutăcioșii l-ar fi numit mustață, Monica avea un trup suplu, liniar și fără vreo rotunjire aparte.
Trăise într-o singurătate absolută, fapt care îi accentuase maniile și angoasele, devenind supertițioasă până la sânge, neîncrezătoare și înfiorată de orice schimbare. Prezicerile țigâncii avuseseră efectul declanșator al unui buton de panică.
Visase de milioane de ori momentul primei probe, ochii umeziți de emoție, poate chiar o lacrimă, mâinile împreunate a fericire, voalul prins discret într-un coc neglijent.
Monica își petrecuse vara făcând alegeri dificile, pe care, din lipsă de interlocutor, fusese nevoită să și le asume.
-Dragul meu soț, nici nu știi ce bine ți-am făcut luându-ți aceste poveri de pe umeri. Știi cât de greu este să te decizi la un meniu? Mi-aș fi dorit să putem decide formația împreună, dar toți cântăreții sunt tocmiți cu cel puțin un an înainte. Sper să avem gusturi comune, dragul meu.
Trecuse și luna septembrie, iar Monica s-a decis că e cazul să urmeze câteva ore de dans, pentru că invitații pun mare preț pe grația miresei.
Ce părere avea familia ei despre nunta imaginară pentru care se tot pregătea Monica ? în privința minciunilor, putea să dea lecții, având o însușire fantastică de a crea scenarii credibile după care toată lumea părea să se dea în vânt. Astfel, apropiații așteptau fericitul eveniment ca și cum ar fi fost o certitudine de necombătut. Nimeni nu îl cunoscuse pe misteriosul mire, dar îl admirau pentru curajul de a se căsători cu Monica.
Se apropiau sărbătorile de iarnă, iar zăpada mult așteptată tocmai acum se găsise se facă nazuri.
-De Crăciun o să-mi cunosc și eu viitorul ginere? O întrebase taică-său, cuprins de un fior de neîncredere.
-Dacă va ninge, cu siguranță îl voi aduce acasă.
-Zici că urmează să ni-l prezinți pe Moș Crăciun. Ce legătură are zăpada cu dorința mea de a-l vedea pe cel care îți va deveni soț ?
-Tată, nu mă bate la cap. o să te anunț în curând.
Ajunul Crăciunului a fost atât de însorit, încât Monica a făcut bucăți calendarul în care își însemnase fiecare zi până la prima zăpadă.
-Tată, nu venim de Crăciun, mergem la părinții lui, l-a anunțat sec.
-Cred că Monica ne-a mințit, e tot singură, a oftat bărbatul.
-Fata asta începe să mă îngrijoreze. Nu neapărat singurătatea ei, cât mai ales fantezia în care trăiește. Știi că săptămâna trecută am trecut pe la apartamentul ei să-i las niște decorațiuni de iarnă și am găsit pe pat o rochie de mireasă?
Mama Monicăi ținuse ascunse această întâmplare, dar acum înclina să îi dea dreptate soțului ei.
-Am citit într-o revistă că izolarea predispune la boli psihice., poate că ar trebui să fim mai atenți la ce se petrece cu ea.
Părinții Monicăi au decis ca după sărbători să aibă o discuție serioasă cu fata și, dacă va fi cazul, și doar pentru binele ei, să o îndrume spre un ajutor de specialitate.
-În definitiv, nu e nicio rușine să admiți că ai o problemă.
-Firește, draga mea, o vom duce cu forța.
Trecuse Crăciunul, revelionul venea repede din urmă, iar spaima Monicăi se cuibărise atât de confortabil în sufletul ei încât căpătase un tremur de care nu mai putea scăpa.
-Vești proaste pentru iubitorii de sporturi de iarnă, hotelierii își văd planurile de afaceri ruinate, turuiau de zor buletinele de știri. Mii de turiști care sperau să întâmpine noul an pe pârtie și-au anulat vacanțele. Cu greu mai găsești zăpadă și la Polul Nord.
Prognoza meteo devenise rubrica favorită a Monicăi, dar veștile sumbre trezeau în ea porniri dintre cele mai ciudate. Și-a izbit ceașca de cafea în televizor, reducându-l la tăcere.
-Piază rea ce ești !
Îi venea să plângă dar iarna asta secetoasă îi secase și lacrimile , blestemată iarnă. Amărăciunea i s-a transformat într-un râs demonic, cu gura până la urechi și capul pe spate, un râs înecăcios ca tusea unui astmatic în prag de sufocare.
-Țiganca aia împuțită m-a mințit!
Adevărul o izbise brutal, de parcă cineva i-ar fi înfipt degetul în ochi și o durea al naibii de tare. Și-a îmbrăcat rochia de mireasă privindu-se în oglindă :
-Ei, cum îți par ?
-Nu trebuie să îți pierzi speranța, privește fereastra, i-a șoptit mireasa din oglindă. Ninge!
-Probabil nu ai fost informată, dar iarna asta nu va fi nicio zăpadă.
-Pariezi? Rânjea mireasa din oglindă. Du-te la geam odată, până nu îți dau un brânci.
Monica s-a repezit spre fereastră. Strada era pardosită cu un strat de zăpadă, gros de o palmă.
-Ciudat, adineaori era cald și bine.
-Acum te eschivezi? O provoca cea din oglindă. S-ar zice că ai făcut asta toată viața.
Monica era confuză – își rotea privirea prin încăpere, încercând să găsească un sens și o explicație pentru mireasa din oglindă care îi tot vorbea.
-Noi două nu suntem rivale, să știi. Ne dorim același lucru – să ne găsim un soț. Dacă va fi sau nu același, asta rămâne de văzut. Tu pari cam bleagă, a ironizat-o, din nou, oglinda.
-Tu esti eu, despre ce tot vorbești ? se enervă Monica.
În timp ce vorbea nu-și putea lua ochii de la fereastra ce se umpluse până la jumătate de steluțe de gheață.
-Cât timp te holbezi la zăpadă pot să fac un duș ? a întrebat-o mireasa din oglindă. Put ca un cal, de câte zile nu te-ai mai spălat?
-Ești o oglindă, cum te poți spăla? Nici măcar nu am apă caldă. Dacă intenționezi să te măriți înaintea mea, să știi că n-o să-ți meargă.
Monica îi ghicise intențiile subterane ale femeii din oglindă. Cu mișcări rapide și-a înhățat rivala și a azvârlit-o de la etajul șase al blocului în care locuia.
-Spală-te cu zăpadă!
Deși surprinsă de gest, cea din oglindă, amuțită vreo două etaje, s-a izbit de asfalt cu un sentiment de triumf.
-Acum suntem și mai multe, uite în câte bucăți m-ai risipit!
Vecinii, alertați de zgomot și-au scos capetele curioase la ferestre, ba unii chiar s-au încumetat să coboare pentru a cerceta la fața locului.
-S-a spart o oglindă .
-Cineva a aruncat-o intenționat.
-Cine a făcut acest gest, șapte ani nu se mai mărită! Vecina de la parter era maestra superstițiilor.
Monica auzi câteva bătăi în ușă.
-Cine-o fi ?
Necunoscutul o înfricoșa, dar cel mai tare se temea să nu o vadă cineva în starea în care se afla când era în casă, cu machiajul atârnat în umbre obscure ce îi aspreau trăsăturile.
Din nou bătăi în ușă, de data aceasta foarte insistente. Prea multe lucruri pentru o singură zi...era maică-sa.
-Intră.
-Ce-i cu tine îmbrăcată în rochie de mireasă ?
-Nimic care să te intereseze pe tine, mamă. Ce cauți aici?
-Monica, eu și tatăl tău suntem foarte îngrijorați.
-Și ai bătut atâta drum prin zăpadă ca să îmi spui asta ? nu puteai să-mi telefonezi?
-Despre ce zăpadă vorbești? Afară e mai uscat ca în Sahara!
-Vezi tu, mamă, nu știu ce puneți la cale tu și tata, dar dacă v-ați propus să îmi ascundeți prima zăpadă, am să te dezamăgesc teribil. Știu că afară a nins, e minunat să ating fulgii și să le simt aroma.
Maică-sa o cerceta cu îngrijorare, neștiind ce să-i răspundă. Citise ea într-o revistă că pe nebuni nu trebuie să îi contrazici. Dar Monica nu era nebună, era doar singură și confuză.
Femeia s-a îndreptat înspre fereastra încă deschisă:
-Uite, Monica, e mai cald ca în octombrie. Vino, draga mea, să vezi că nu ninge.
Mișcându-se greoi în rochia de mireasă umflată de criolină, Monica își privea mama încercând să descifreze cele câteva cuvinte scrise cu linii groase pe fruntea femeii care o mințea în față că afară e cald și bine :
-Ești o mincinoasă.
Există ceva în subteranul fiecărei minți care ne transformă în fiare, oricât de slabi am fi.
-Nu ninge, pricepe odată! Au fost ultimele cuvinte pe care femeia i le-a spus.
-Cred că cel mai bine ar fi să pleci și tu pe urmele oglinzii.