Sunt oameni care se nasc cunoscându-și destinul, captivi, oarecum, într-un scenariu pe care l-au citit până la ultima replică , fără a avea posibilitatea să schimbe personajul.
Îi știi, îi ghicești, te amuză acea siguranță cu care afirmă, la vârste prea mici ca să realizeze că sunt speciali, că vor fi doctori, profesori sau căpitani de navă spațială.
Roxana fusese unul dintre acei copii care anunțase omenirea să se pregătească pentru momentul în care ea va deveni cel mai mare chirurg din univers.
Avea doar 8 ani când a deschis prima carte de anatomie și, atingând cu degetele ei roz capul unei fotografii ce prezenta corpul uman, a spus doar atât – aici o să tai !
Fascinația ei pentru creier și mecanismele care îl pun în mișcare creștea cu fiecare an ce o apropia de vârsta la care putea merge la facultatea de medicină.
Capitolul studenție al vieții ei frumos conturate a fost unul remarcabil, reușind să convingă pe toată lumea că drumul ei era, indubitabil, neurochirurgia.
Cu mari greutăți a reușit să își găsească un loc în Bucureștiul care nu era încă pregătit să o primească.
-E al naibii de greu să izbutești la neuro! Toate posturile sunt blocate. De ce nu ți-ai ales și tu o altă specializare ?
Dar Roxana știa că destinul va găsi o cale să o strecoare în jungla nemiloasă a doctorilor bucureșteni.
-Am să reușesc !
Inutil să vă spun că lucrurile s-au aranjat și, chiar dacă profesorul în umbra căruia avea să înflorească a strâmbat din nas când a văzut-o, în scurtă vreme a realizat că fata avea vocație de mare chirurg.
-E bună, păcat că n-o ajută fața.
-Cândva o să-ți vâneze locul, profesore, pregătește-te!
-Căt timp mâinile astea mai pot ține un bisturiu, sunt mai de neclintit ca un munte.
Anii s-au scurs cu bune și rele, Roxana pășea, fără să știe, spre maturitatea care separă un doctor bun de unul cu har.
Pentru ea, orice recunoaștere academică și orice titlu dobândit era o chestiune de ,,așa trebuia să se întâmple,,, lipsindu-i, cu desăvârșire, ambiția vânătorilor de distincții.
Tocmai atitudinea ei de acceptare a succesului ca pe ceva banal și cuvenit, îi adusese mult dispreț în rândul colegilor care munceau ca niște sclavi pentru a obține ceea ce pentru Roxana era atât de simplu.
Viața ei se limita la spital, centrul universului se reducea la sala de operații, rațiunea de a merge mai departe o găsea în fiecare pacient care scăpa cu viață din mâinile ei.
-Orice chirurg are aleea lui de mușterii în cimitir, îi spuseseră la început ca să o pregătească pentru ce va urma. Cheia supraviețuirii este să nu te oprești vreodată să numeri crucile !
-Pe aleea mea va fi o singură cruce – a mea- răspunsese Roxana, prea încrezătoare în misiunea pe care i-o dăruise destinul.
-Ești arogantă ca orice chirurg, mai vorbim peste zece ani.
Trecuseră de atunci mulți ani și viața îi arătase Roxanei că până și destinul mai dă greș uneori. Fără să vrei, dând pagină după pagină, apare câte o erată care te aduce cu picioarele pe pământ.
Aleea ei din cimitir nu era chiar goală cum își imaginase la început, dar cine suntem noi să ne punem contra destinului ?
Profesorul din umbra căruia ieșise demult, începea să se teamă că își va pierde locul de șef de secție.
Intra din ce în ce mai rar în sala de operații, iar toate cazurile dificile se aliniau la ușa cabinetului Roxanei.
Orgoliul lui de mare chirurg începea să fie ros de ură și invidie. Neavând alte argumente împotriva Roxanei, o ataca batjocorindu-i înfățișarea :
-Cum să ajungă strâmba asta șefă de secție ? Parcă e Quasimodo cu ruj.
Într-adevăr, natura nu fusese prea generoasă cu fizicul Roxanei, dar pacienții cărora le salvase viața o vedeau ca pe un înger cu mâini de aur. Nu-ți alegi doctorul după frumusețe, mai ales când ești cu un picior pe lumea ailaltă.
Ajutat de un coleg la fel de măcinat de pizmă, profesorul a pus la cale un plan diabolic pentru a scăpa de Roxana :
-O să-i repartizez câțiva pacienți care nu mai au nicio șansă, iar tu te ocupi de familiile lor.
-Cum adică mă ocup de familiile lor ?
-Adică le ceri bani în numele Roxanei și îi convingi că doamna doctor nu operează decât dacă este plătită înainte.
-Și mie ce îmi iese la treaba asta riscantă ?
-Scăpăm de scârbă și ai drumul deschis și binecuvântarea mea pentru a deveni șef de lucrări și de secție. Cred că merită efortul.
-Du-ți scenariul până la capăt ca să înțeleg.
-Strângem probe împotriva ei, după care o denunțăm la procurori că cere șpagă.
-Pare simplu în teorie, dar nu vreau să mă transform în turnător. La urma urmei, nici eu nu sunt ușă de biserică.
-N-o să fii denunțător, dragul meu. Familiile pacienților morți vor fi sfătuite să se plângă la conducerea spitalului, la colegiul medicilor și la procurori. Oamenii vor fi cât se poate de sinceri – au dat bani pentru ca doctorița să le opereze rudele.
-Păi și eu nu-mi risc pielea? O să declare că banii mi i-au dat mie. Nu vreau să mă duc la pușcărie alături de Roxana.
-Dragul meu, am un foarte bun prieten avocat care te va învăța ce ai de făcut. De la el știu că dacă te autodenunți, rămâi doar martorul acuzării și îți pot da chiar o identitate ascunsă. Și mai e ceva – trebuie să răspândim vorba pe secție că Roxana cere bani mulți pacienților, ca să credibilizăm scenariul.
După șase luni de uneltiri și minciuni, planul celor doi reușise – Roxana, ridicată de poliție chiar din spital, fusese adusă în fața procurorului care urma să o ancheteze :
-Aveți dreptul la un avocat, doamnă, i-a spus tăios.
-Nu-mi trebuie avocat, a răspuns Roxana. De ce sunt acuzată ?
-Mită, doamnă, 30.000 euro. Chiar dacă nu doriți avocat, legea mă obligă să vă desemnez unul din oficiu.
-Faceți cum doriți, eu sunt nevinovată.
-Toți sunteți nevinovați, a mormăit procurorul printre dinți. Să vedem dacă mai e așa arogantă după 30 de zile de arest preventiv.
Avocatul din oficiu a sfătuit-o să-și recunoască vinovăția.
-Aveți o reducere de pedeapsă dacă mărturisiți. Mita e foarte mare, riscați ani grei de pușcărie.
-Domnule avocat, nu am nevoie de sfatul dumitale, dacă urmărești doar să-mi atârni ștreangul de gât.
-Cum doriți.
-Tocmai asta e problema, că nu doresc nimic. Cineva mi-a înscenat toată treaba asta, iar rolul dumitale este să mă aperi, nu să-mi întinzi covorul roșu până la eșafod. Cred că până la urmă o să-mi aleg singură un avocat.
-Cum doriți.
Au urmat trei luni de arest preventiv și alte șase luni de arest la domiciliu.
-O să-mi crească frunze din degete dacă nu mă întorc mai repede în sala de operație, se plângea Roxana.
-Din păcate judecătorul ți-a interzis să intri în spital sau să operezi, i-a răspuns avocatul alături de care lupta să demonstreze că este nevinovată.
Înțelepciunea populară are o vorbă – cine sapă groapa altuia, cade singur în ea.
Tot uneltind să-i facă Roxanei groapa cât mai adâncă, profesorul săpa, fără să știe, la propriul mormânt.
O tumoare născută, probabil, din prea multă răutate, creștea văzând cu ochii, invadându-i bărbatului creierul care până atunci, născocise planuri diabolice.
Profesorul trebuia urgent operat, dar nimeni nu voia să se înhame la căruța ce urma să-l arunce pe fundul iadului.
-Roxana e singura care ar avea curajul să-l opereze! Vorbea toată secția de neurochirurgie.
Dar ea avea mâinile legate, iar un chirurg fără mâini nu e mai de preț decât o ceapă degerată.