Clopoțelul școlii sunase atât de plăcut în acea dimineață, încât toți princhindeii îngrămădiți în curte se împrăștiaseră în clase, ca niște soldăței disciplinați întorși în cazarme. Pentru Ioana era prima zi de școală în clasa a cincea, colegi noi, profesori pe care nu îi cunoștea, materii ce păreau complicate judecând după manualele așezate pe bănci.
Îi era deja dor de vacanță, de copiii din sat cu care se jucase toată vara, de doamna învățătoare.
-Cum a fost azi la școală ? a întrebat-o taică-su spre seară.
-Cum să fie? Bine. A răspuns fata, neconvingător.
-După cum văd că ți-e dragă cartea, o să ajungi tot cu sapa în mână ca mă-ta, a oftat bărbatul.
Din fericire, prima zi de școală trecuse repede, iar duminică, pe la prânz, Ioana, împreună cu fratele ei mai mic și cu mama, au pornit pe dealurile de la marginea satului ca să caute măceșe.
Copiii alergau fericiți, se îmbrânceau, cântau, numai treaba pentru care veniseră nu o făceau.
-Puneți mâna și umpleți coșurile, dacă nu vreți să rup nuiaua pe spinarea voastră, îi amenința mama.
Dar lor nici că le păsa mai puțin, prinși fiind în jocurile copilăriei ce nu cunoaște de griji și îndatoriri.
Dintr-o dată, în cale le-a ieșit Neluțu Măciucă , încărcat de nuiele pe care le folosea la construirea caselor din chirpici.
Intrând în vorbă cu mama copiilor, i-a aflat supărarea și a început să glumească pe seama copiilor, care abia dacă adunaseră o mână de măceșe.
-Ia mergeți voi acasă cu Neluțu, mai rău mă încurcați aici. Mă duc să văd de vacă dacă mai e priponită și vin și eu în urma voastră.
Neluțu i-a luat pe cei doi copii și au tăiat drumul spre casă mergând pe o potecă ascunsă, doar de el știută.
-Măi, Ionela, ce ți-a mai crescut părul! Arăți ca o adevărată domnișoară. Câți ani ai tu, 14 ? a întrebat-o bărbatul.
-Are 11 ani, a răspuns Victor, fratele Ionelei. Mama zice că o mucoasă care se joacă cu păpuși.
-Tu de ce te bagi? S-a supărat fetița. Sunt în clasa a cincea, da?
-Ți-am zis eu că ești domnișoară! A liniștit-o Neluțu. Păi dacă tot ai crescut, trebuie să faci și lucruri de oameni mari.
-Cum ar fi?
-Cum ar fi să asculți muzică bună. Dacă vrei îți dau câteva casete pe care mi le-a trimis soră-mea din Anglia.
-Vreau! A exclamat Ionela. Mergem acum ?
-Îl lăsăm mai întâi pe Victor acasă, astea sunt chestii de oameni mari.
-Dar eu de ce nu am voie să merg cu voi? S-a supărat băiatul.
-Pentru că ești un pârâcios!
Și Neluțu s-a ținut de cuvânt: i-a dăruit fetei două casete cu muzică :
-Poftim, sunt ale tale. Poți să le păstrezi.
-Adevărat? S-a bucurat Ionela. Ce vrei pe ele?
-Vreau să mergi cu mine pe terenul de fotbal să facem niște fotografii cu aparatul meu cel nou .
-Dar mi-am rupt pantalonii azi, cum să fac poze așa ? o să fiu urâtă, mai bine mergem în altă zi.
-Știi ceva? Du-te acasă și ia-ți niște haine de schimb, i-a propus Neluțu. Te aștept la poartă.
Fetița a alergat într-un suflet, a intrat în casă, a cotrobăit prin dulapuri și a ales câteva haine din puținele pe care le avea.
-Unde pleci iar? Să știi că te spun mamei că faci prostii.
Era Victor, fratele mai mic, încă supărat pentru că fusese dat de-o parte din discuția oamenilor mari.
-Nesuferitule! Mă duc cu Neluțu să facem niște fotografii.
-Ia-mă și pe mine.
-Nici nu mă gândesc. Și ține-ți gura, dacă nu vrei să te spun tatei că ai aruncat săpun în fântână.
Această discuție este ultima amintire pe care Victor o mai are cu sora lui. Din ziua aceea Ionela a dispărut fără urmă.
Procesul verbal întocmit de șeful postului de poliție din sat, a doua zi, consemna sec : orele 9:15, la sediul postului de poliție am fost sesizați telefonic de numitul Haiduc Horia (tatăl Ionelei) aducându-ne la cunoștință următoarele : ,,din data de 22 septembrie, orele 15,00, fiica mea, Haiduc Ionela a plecat de acasă și nu s-a mai întors până în prezent. Am dat telefon și la școală-, nu este nici acolo. Rog să mă ajutați să-mi găsesc fata,, Pentru care am încheiat prezentul proces verbal.
-Ieri am fost cu ea și cu Victor sus pe deal să culegem măceșe, și-a început mama declarația la sediul poliției. Și-a agățat pantalonii în mărăcini și atunci i-am trimis pe amândoi acasă cu Neluțu Măciucă.
-Ionela a venit acasă ca să își ia haine pentru fotografii, și-a amintit fratele ei. Am rugat-o să mă ia și pe mine, dar nu a vrut.
-Știi unde s-a dus și cu cine? L-a întrebat agentul de poliție pe băiat.
-Păi a plecat cu Neluțu. Zicea că merg la stadionul de la marginea satului.
-Am fost la Neluțu acasă ieri dimineață ca să-l întreb de fata mea, dar mi-a răspuns că nu știe nimic de ea, că nu au făcut nicio fotografie împreună, a completat tatăl Ionelei.
Un alt martor al evenimentelor din ziua dispariției, copilul de 11 ani al vecinilor care locuiau vizavi de casa familiei Haiduc, și-a amintit că a văzut-o pe Ionela ieșind pe poartă cu o pungă de plastic în mână, în care avea haine.
-De unde știi că erau haine ? l-a întrebat agentul de poliție.
-Pentru că era transparentă. atunci am întrebat-o : vii să ne jucăm? Iar ea mi-a răspuns că joaca e pentru copii și mai bine se duce să facă fotografii cu Neluțu Măciucă.
Polițiștii aveau un prim suspect în cazul dispariției Ionelei, așa că l-au luat pe sus pe Neluțu Măciucă și l-au adus la sediu pentru audieri.
Bărbatul nu a opus rezistență, ba chiar s-a arătat profund îngrijorat de toate cele petrecute.
-Domnule polițist, eu vreau să ajut ancheta. Mai ales că sunt prieten cu familia Haiduc. Mi-au dat de mâncare, am avut toată vara de muncă la ei.
-Martorii spun că te-au văzut cu fata în ziua dispariției.
-Păi m-a rugat doamna Haiduc să-i însoțesc pe copii până acasă.
-Nu atunci, l-a întrerupt tăios polițistul. După ce i-ai lăsat acasă, ai luat-o pe fată să faceți poze pe stadion.
-Sunt surprins să aud una ca asta ! nu am fost nicăieri cu copila!
Deși rămânea unicul suspect, Neluțu Măciucă a fost lăsat să plece. Trecuseră deja 48 de ore de când Ionela era de negăsit. Familia, vecinii și poliția răscoliseră tot satul și împrejurimile.
Terenul de fotbal despre care povestise fratele cel mic era o câmpie aridă de la marginea satului, iar de jur împrejurul ei se ascundeau mai multe peșteri, unde sătenii făceau lucruri de nepovestit.
În a treia zi de la dispariție, o rudă mai îndepărtată de-a lui Neluțu Măciucă a cerut să fie audiată de poliție.
-Vreau să vă spun că în ziua cu pricina, Neluțu a venit acasă târziu, când aproape se întunecase. L-a văzut și nea Tică din capul satului care l-a și întrebat de unde vine la ora aia. Și ce credeți că i-a răspuns : că a fost plecat să-și caute o vacă pe care nu o mai găsea de patru zile.
Nea Tică a confirmat declarația femeii, așa că anchetatorii aveau motive să-l cheme din nou la discuții pe Neluțu Măciucă.
-I-auzi ce vorbește lumea în sat despre tine, flăcăule – că duminică după amiază nu erai acasă cum ne-ai spus nouă.
-Da unde eram ?
-Erai pe la peșterile de la marginea satului, acolo erai!
-Da, acum îmi amintesc mai bine. Dar nu am stat toată după amiază, am lipsit doar o oră să-mi caut vaca. Mi-era frică să nu facă stricăciuni pe tarlaua cuiva.
-Ieri ne-ai spus altceva, că ai stat acasă și ai făcut treburi în gospodărie. Ai grijă că ți se strânge lațul în jurul gâtului, l-a amenințat polițistul. Roagă-te ca fata să fie vie, că altfel pușcărie pe viață scrie pe tine.
Trecuseră deja nouă zile, iar ancheta se afla într-un punct mort. Într-una din zile Neluțu Măciucă avusese îndrăzneala să anunțe familia fetei că un prieten l-a sunat din Ucraina și i-a spus că Ionela a fost luată de proxeneți și dusă să se prostitueze.
Pista s-a dovenit a fi una falsă, iar comportamentul lui Neluțu Măciucă nu făcea decât să adâncească suspiciunile din jurul lui.
Ca din senin, un bărbat s-a prezentat la postul de poliție, amintindu-și că o văzuse pe Ionela în ziua dispariției – era pe lângă râu, împreună cu Neluțu Măciucă și se îndreptau spre peșteri. Omul chiar îi ceruse socoteală lui Neluțu a doua zi în legătură cu dispariția fetei.
-Ce credeți ? M-a mințit în față și m-a făcut chior și orb.Mi-a zis că nu am văzut bine atunci și să îmi țin gura. Ce era să fac ?
-Trebuia să veniți mai repede să ne spuneți lucrurile astea, domnule, asta trebuia să faceți.
Mărturia acestui bărbat a adus o brumă de speranță familiei și cercetările au reînceput în zona râului și a peșterilor.
Două zile mai târziu Ionela era găsită de un profesor pasionat de speologie.
Un papuc mic, de copil, aflat deasupra unei peșteri ascunse vederii, a atras atenția bărbatului.
Gândul l-a dus imediat la copila dispărută, iar ochii lui au început să caute indicii.
Peștera era mai mult o gură îngustă săpată în peretele unui deal și cu greu putea cineva pătrunde în interior.
Profesorul, însă, era obișnuit cu asemenea provocări, așa că s-a târât pe burtă câțiva metri pentru a traversa porțiunea îngustă care îl întâmpinase.
Intuiția lui fusese bună – odată scăpat din chingile tunelului îngust, peștera i s-a deschis largă, rece și întunecată.
Un morman de pietre, bine stivuite, bloca accesul în măruntaiele pământului.
Temându-se de ce avea să descopere, profesorul a anunțat poliția.
Trupul Ionelei a fost găsit la o distanță de 50 m de la intrarea în peșteră. Cadavrul fetiței era desfigurat, povestesc martorii. Fața, coapsele și zona pubiană fuseseră carbonizate.
Lângă trupul plăpând și mutilat se afla torța care-i răpise frumusețea copilăriei. Câteva bucăți de haine într-o pungă de plastic arsă, confirmau mărturia fratelui cel mic.
Calvarul familiei de-abia acum avea să înceapă.