Viața la Curte. Încolțirea martorilor

• Avem ce ne trebuie ca să scoatem șobolanul în cătușe? L-a întrebat procurorul Gheorghe pe colegul lui mai tânăr. - E subțire dosarul, dacă avem ghinion și dăm peste un judecător din partea cealaltă, ieșim cam șifonați.

-Exclus așa ceva, a răbufnit procurorul Gheorghe. Nu-ți dai seama că îmi pun singur pielea în băț? Nu știu cum faci, dar până mâine vreau să am pe masă referatul cu propunerea de arestare preventivă. Mai departe, mă ocup eu. Câți martori avem ?

-Păi este denunțătorul, pe care îl socotim de două ori pentru că i-am dat și identitate protejată, e secretara, un fost partener de afaceri pe care îl strângem bine cu ușa pentru că are o evaziune fiscală în lucru la noi și șoferul care nu știe prea multe.

-Nu-mi place. Vreau mai mulți martori cu identitate protejată. Trebuie să punem presiune pe judecător, să-i forțăm mâna să-l aresteze. Mergem pe teza că inculpatul a încercat să influențeze martorii și că i-a amenințat.

-Le putem atribui identități protejate secretarei și șoferului. În acest moment sunt atât de disperați să coopereze, încât o trădează și pe maică-sa. Deja conturăm percepția de probatoriu amplu, niciun judecător n-o să ezite să-l aresteze.

Lucrurile începeau să se miște, iar procurorul Gheorghe se arăta mulțumit.

-La urma urmei, nici nu-mi pasă cum se va finaliza acest dosar. Important este ca omul să ajungă la beci pentru cel puțin trei luni; a devenit prea incomod și prea vocal. Apoi n-au decât să se spele cu el pe cap – eu mi-am îndeplinit misiunea.

Spunând acestea și-a întins picioarele pe birou, făcând rotocoale de fum și savurându-și cafeaua :

-Eu mi-am îndeplinit misiunea, a repetat, ca pentru el.

Tânărul procuror, lovit de aroganța pe care ți-o dă importanța funcției, încerca să găsească idei strălucite, cu care să-și impresioneze șeful.

-Dar dacă l-am convinge pe Pârvu să facă un denunț ? În definitiv e mâna lui dreaptă și singurul care ar putea să-l înfunde.

-Imposibil, băiete, l-a temperat procurorul Gheorghe. Ăștia sunt tâlhari de modă veche, cu onoare și cuvânt, nu se toarnă între ei. Crezi că nu s-a încercat ? stai liniștit că s-au gândit și alții înaintea ta. Rămâi la secretară și la șofer, să-l vedem o dată arestat și pe urmă mai vedem.

Dar tânărul procuror simțea nevoia să-și măsoare puterile, ca un pui de leu care așteaptă să șfâșie în dinți prima pradă. A chemat doi polițiști și le-a cerut să-l însoțească pe teren; pasămite avea el un gând năstrușnic.

-Mergem la Victor Pârvu acasă.

În 20 de minute se aflau la poarta omului, cerându-i să deschidă cu glas poruncitor.

Omul se îndeletnicea cu treburi gospodărești, aranjându-și grădina din fața casei, năpădită de buruieni.

-Cine sunteți ? i-a întrebat, firesc, pe cei trei străini care îi tulburaseră munca, venind neinvitați.

-Sunt procurorul Apostolescu, s-a recomandat viteazul nostru, trebuie să mergeți cu noi la sediul parchetului pentru declarații.

-Acum ? și-a aruncat Victor Pârvu sapa din mâna care începuse să-i tremure involuntar. De ce-am făcut ? Mă arestați ?

-Asta depinde numai de dumneata, ai ocazia să îți decizi singur soarta. Fie alegi răcoarea pușcăriei, fie ești liber să-ți sapi grădina netulburat.

-Dar nu înțeleg ce am făcut, explicați-mi, vă rog. Am o vârstă și inima mea nu e pregătită pentru asemenea vești.

-Domnule Pârvu, haideți să ne urcăm în mașină. N-aș vrea să vă pun cătușele de față cu familia, i-a șoptit procurorul, încercând să disimuleze o falsă empatie.

Într-adevăr, soția bărbatului și cei doi nepoți priveau scena nedumeriți.

-Dați-mi voie să mă schimb și să-mi iau buletinul, a îndrăznit Victor Pârvu să le ceară.

-Nu e nevoie, știm cine sunteți.

Procurorul fusese atât de categoric, încât a-l contrazice, ar fi însemnat o sinucidere curată, iar domnul Pârvu avea deja funia strânsă în jurul gâtului.

Cu toate astea, a îndrăznit să insiste, întocmai ca un condamnat pe eșafod care își cere dreptul la ultima țigară.

-Vă rog, sunt în chiloți și papuci de grădină, nu pot ieși așa din casă.

-Preferați chiloții și mâinile libere, sau costumul și mâinile încătușate?

Argumentul fusese destul de convingător, iar opțiunile pe care le avea domnul Pârvu Victor începeau să se clarifice.

Și-a strâns la piept mica sapă de grădină, care părea să fie singurul său aliat și a plecat fără să-i spună un cuvânt soției.

l-au luat așa cum era – în chiloți de grădină, maiou și papuci de plastic, și o sapă de care nu părea să se mai despartă.

Odată ajuns la parchet, a fost uitat pe un hol ce vuia cumplit din pricina ferestrelor larg deschise ca niște guri spre iad.

-Așteptați aici, i s-a spus scurt.

Bietul om, era mai moale decât un o cârpă de șters pe jos, măcinat de gânduri, de teamă și nesiguranță. Trecuseră deja trei ore de când sprijinea zidurile reci, trecându-și greutatea corpului de pe un picior pe altul, încercând să-și ascundă sapa de care începea să-i fie rușine.

Alte două ore s-au mai scurs fără ca cineva să-i arunce vreo vorbă. Era aproape de miezul nopții când s-a deschis o ușă și l-au poftit înăuntru. Era speriat, flămând și deshidratat, iar buza de joc căpătase un tremur involuntar, care-i schimonosea trăsăturile.

Privindu-l, aveai senzația că mârâie, întocmai ca un câine nemulțumit că i s-a luat osul.

-Ce faci, domnule, ne înjuri? L-a întrebat procurorul Gheorghe.

-Doamne ferește, cum puteți crede așa ceva? S-a apărat omul. Îmi tremură puțin buzele de la tensiune.

-Păi nu ți-ar mai fi tremurat dacă nu ne obligai să te ținem pe aici cu orele, om bătrân și fără minte ce ești. Să te încăpățânezi să mori pentru un infractor pe care nu înțeleg de ce îl acoperi. Crezi că ai ceva de câștigat când toată lumea l-a trădat deja? Ești într-o barcă ce se scufundă, domnule, ia seama!

-Nu înțeleg ce doriți de la mine. Acum câteva luni alți colegi de-ai dumneavoastră mi-au cerut același lucru și le-am spus clar că nu am ce informații să divulg.

-Ascultă, Pârvule, la mine ori te spargi, ori ajungi la pușcărie, eu nu fac balet pe sârmă cu infractorii. Ai în față o coală albă, te sfătuiesc să o umpli cu lucrurile pe care le aștept de la tine, dacă vrei să te mai întorci acasă. Uite, ca să vezi că sunt băiat bun, te las să te inspiri din celelalte denunțuri pe care oamenii mai deștepți ca tine au înțeles să le facă.

Victor Pârvu avea gura uscată și ochii umezi. Ura trădătorii pe care îi considera niște gândaci fără principii, care se mulțumesc cu gunoaiele pe care procurorii îi obligau să le mănânce.

Și-a dus mâna la inimă, ca să-i domolească spasmele, citind pe nerăsuflate minciunile pe care denunțătorii le înșiraseră fără jenă.

-Îmi pare rău, dar nimic din ce scrie aici nu este adevărat.

-Păi și de ce-ți pare rău ? Ar trebui să-ți pară bine.

-Scrie tu varianta bună, hai scrie.

-Am voie să scriu ?

-Te rog chiar să o faci. Promit să nu te tulbur cu nimic. Stăm aici până dimineață.

Mâna lui Victor Pârvu prinsese curaj, mintea își deschisese aripile, iar cuvintele se așterneau pe hârtie cu repeziciune. Trecuseră două ore de când procurorul Gheorghe îi dăduse libertatea de a scrie tot ce dorea.

-Ai terminat ?

-Da.

-Dă-mi să citesc.

Victor Pârvu i-a întins hârtiile pe care așternuse atâtea informații prețioase, care aveau să schimbe soarta dosarului în bine. Procurorul Gheorghe le-a privit, fără să le citeaască, după care le-a aruncat în gura nemiloasă a tăietorului de hârtii, care aștepta cuminte, într-un colț, să fie hrănit. Bestia le-a tocat în mii de fășii, grohăind satisfăcută.

-Am hrănit animalul! Îi plac la nebunie rahaturile puse pe hărtie de infractori. Uneori cred că ar vrea să ii toace și pe ei ca pe niște spaghetti.

-Dar era declarația mea! Ați dinstrus-o fără să o citiți măcar. O să mă arestați, nu-i așa?

-Tu ai făcut posibil acest lucru, prietene. Mi-am pierdut toată noaptea cu tine încercând să-ți mai dau o șansă, dar tu vrei să fii integru până la capăt. E plină pușcăria de infractori cu principii, te vei integra perfect.

-Este un abuz ce faceți, domnule procuror!

-Nu-mi spune! Ți-am încălcat drepturi, nu-i așa? Și ce-o să faci, te duci să țipi la televizor? Lumea nu dă niciun scuipat pe un infractor arestat.