Bon! Ştim de când lumea că viaţa „e complexă şi prezintă multe aspecte” – cum bine zice Pepe, jucat impecabil de Pavel Puiuţ, din „Filantropica” lui Nae Caranfil. Care, tot el, mai are o replică genială (şi ca ea sunt multe în acest film, care mie mi se pare unul cele mai bune de după 1990!): „Există trei meserii pe lume: bogăţia, sărăcia şi sexul. Din oricare se poate trăi. Dar din dragoste şi din scris mori de foame, mă idiotule! Mori pe gratis!”.
Mi-am amintit de cele două replici memorabile din cinematografia românească (partea aceea savuroasă şi eliberată de orice inhibiţii!), imediat după ce s-au epuizat cele 17 minute şi 21 de secunde ale unui scurt-metraj francez absolut năucitor. Era un film pe TV5. Era un film al unei tinere scenariste şi regizoare, Mélanie Laleu, realizat anul trecut. Era un film ce se numea: „Noyade interdite” (Înotul interzis). Era un film cu doi actori necunoscuţi, Diana Fontannaz şi Estéban. Era (şi este) un film de toată isprava.
Bazat pe o idee grozavă. De fapt, o parabolă despre un posibil univers concentraţionar, în care oamenii trăiesc la comanda unor ordine date de o voce. VOCEA. Şi care te „invită” ca, pentru fiecare lucru, gest, moment, dorinţă sau sentiment ale vieţii, să plăteşti cu o monedă. Pe care s-o introduci într-o cutie specială. Paula este stripteuză la un „peep-show”, unde „face” pe sirena. Care, normal, se dezbracă progresiv, în funcţie de monezile introduse în aparat. Concomitent, cu vocea impersonală a robotului: „Dacă mai doriţi plăcere, introduceţi încă o monedă”. Şi ea continuă să se dezbrace sau, dimpotrivă, lumina se stinge şi ea se opreşte. Este o meserie ca oricare alta, pe care Paula o face plictisită. O „sirenă” ca o odaliscă apatică, dezabuzată şi absentă, care, în pauze, mestecă alene gumă şi priveşte fix, în gol.
După program, ea poartă pe umăr geanta cu costumul de lucru, din care atârnă, caraghioasă, coada sirenei în care se deghizează la „serviciu”. În drum spre casă, se opreşte la cafenea, unde i se spune: „Pentru o cafea, introduceţi o monedă”. Dacă vrea şi lapte, trebuie alta. Ajunsă acasă, de cum intră, Vocea îi spune să aibă grijă să încuie uşa: „Dacă vreţi să fiţi asigurată, introduceţi o monedă” Şi ni se arată aparatul pe perete, la intrare. Paula se caută, dar nu mai are monezi. Vocea: „Aţi ales să fiţi în nesiguranţă”. După o vreme, lumina se stinge. „Dacă vreţi să se aprindă becul, introduceţi o monedă”. Din lipsă de monede, însă Paula e obligată să stea în întuneric şi să bea o bere la lumina frigiderului deschis. Şi tot aşa.
Dar, la un moment dat, monotonia vieţii ei se sparge brusc. Trecând prin piaţa pustie a oraşului, noaptea, întâlneşte un scufundător, Dagobert, care, sub pretextul că face exerciţii de apnee, se cufundă în fântâna publică, dar, de fapt, el culege monezile aruncate de îndrăgostiţii care-şi puseseră o dorinţă. Cei doi îşi unesc singurătăţile şi, la un moment dat, el vine la locul ei de muncă, spre a o privi, dar ea nu vrea să continue „spectacolul”. Iese şi merg împreună să cineze la un restaurant. Unde, fireşte, totul se desfăşoară pe bază de „introduceţi o monedă”.
Pentru ca, aproape de final, să-i vedem stând amândoi pe marginea fântânii, ţinându-se de mână şi aruncând monezi în apă, ca îndrăgostiţii. Şi, „pour la bonne bouche”, deasupra lor se cerne o lumină bizară, apoi… stop-cadru! În aceeaşi clipă, se aude Vocea (exasperantă, rece, castratoare!), care zice: „Dacă vreţi să aflaţi sfârşitul poveştii, introduceţi o monedă…”!
De ce mi-a plăcut mie filmul ăsta? Şi, mai ales, de ce vă ţin ocupată atenţia cu el (când aş putea să vă spun lucruri mult mai vesele)? Simplu. Pentru că Paula şi Dagobert suntem noi.
Trăim un coşmar real, nesfârşit, în secvenţe din ce în ce mai dureroase, mai apăsătoare.
Iar, pentru fiecare moment trebuie să plătim, de ne ustură…vai de capul nostru!