Cheile Vâlsan, din județul Argeș, dau în clocot încă de la primele ore ale dimineții. Un „Să trăiți!” baritonal, țâșnit din pieptul a 70 de flăcăi cu spete late, reverberează îndelung, spărgându-se cu accente de tunet de crestele munților care străjuiesc de jur împrejurul taberei de antrenament în care sunt cantonați vânătorii de munte ai celebrului Batalion 33 „Posada”. Este semnalul că ziua de instrucție a început. O zi ca oricare alta pentru militarii peste a căror uniformă de un verde crud tronează costumul alb de camuflaj, specific (pe timpul iernii) uneia dintre cele mai redutabile și de temut arme din Forțele Terestre Române. Armă printre ai cărei soldați voluntari am avut onoarea să mă număr preț de 24 de ore, deloc ușoare, dar trăite, în schimb, la intensitate maximă
Pentru mine, jurnalistul strecurat în pielea militarului din trupele de elită, fie și numai pentru a afla până unde ajung limitele curajului nebunesc despre care, până mai ieri, citisem doar în cărți, care-l animează pe ostașul pe a cărui mânecă tronează însemnul florii de colț, ziua petrecută în uniforma cadetului din Compania 1 a Batalionului 33 Vânători de Munte „Posada” a fost una de-a dreptul extenuantă. O zi încărcată de misiuni de luptă la capătul cărora, pe lângă nenumăratele cucuie, cu care m-am procopsit de pe urma neîndemânării și a stângăciei mele, m-am ales cu ceva de neprețuit: o părticică din spiritul uluitor și, deopotrivă, unic, al luptătorului român de elită, din creierul muntelui, al cărui curaj nebunesc și determinare în luptă îl fac imbatabil în ochii oricărui dușman.
Cu ochii-n patru după insurgenți
Iată-mă vânător de munte în creștetul Vâlsanului. Un vânător, asemenea tuturor camarazilor ce-i stau aliniați de-a stânga și de-a dreapta, care avea misiunea să evacueze o instituție publică, amenințată de insurgenți.
Am fost distribuit, pentru această misiune, în Comapnia 1, Grupa 1, responsabilă cu asigurarea pazei unuia dintre cele două vehicule militare din convoi, verificarea zonei pe o rază de 5-25 metri de jur împrejurul camionului și siguranța pe latura de Est. Trebuia, cu alte cuvinte, să fiu cu ochii în patru ca nici unul dintre insurgenții pitiți la adăpostul pădurii care se derula de-a stanga și de-a dreapta drumului pe care mărșăluiam să nu deschidă foc asupra noastră. Iată cum s-au desfășurat ostilitățile. Totul a început cu prezentarea de către plutonierul major George Staicu a misiunii.
Din nou la bază, în formație tip careu, cu palma odihnindu-se pe patul armei a cărei țeavă privește morocănos spre pământ. Glasul plutonierului major Staicu se face din nou auzit. Ciulim urechile și ascultăm detaliile misiunii. De data asta sunt repartizat în Compania 2, Grupa 3 de asalt. Alături de camarazi, voi da năvală, după ce grupele 1 și doi vor neutraliza santinelele, în casă și voi captura insurgenții. Iată ce a ieșit.
Sfârșit de misiune! Sfârșit de emoție! Pur și simplu, sfârșit!
La capătul unui marș care mi se pare kilometric, dar care nu măsoară mai mult de două sute de metri, cad, secătuit, la pământ. De acolo de unde încep să visez la un pat cald și un somn îndestulător. Încă nu e timpul. Păpăm ceva la popotă ca tot omu’, apoi, după un scurt repauz, răstimp în care învârtim câte o țigară, ieșim din nou în curtea unității. E timpul pentru instrucția cu schiurile. Cum m-am descurcat, se vede cu ochiul liber din video-ul de mai jos.
Odată cu venirea serii, începe activitatea de tabără. Papa bun de la popotă, apoi un foc zdravăn de tabără, prilej pentru mine de a asculta povești uluitoare de viață și moarte depănate din gurile camarazilor mei din inima Cheilor Vâlsan. Zorii zilei, m-au găsit în curte, mai întâi la înviorarea de dimineață, iar mai apoi la apel.