Peste două zile, vom fi ca-n cântecul acela pe care-l auzeam la difuzor, în vremea copilăriei mele iremediabil comunistificate de corifeii cu tablou deasupra tablei, și care suna așa:
„Merg cu draga mea la vot / Merg în pas cu țara-ntreagă”. Rețineți, vă rog, că la vot nu te duceai singur, așa, de capul tău, ci însoțit. Te duceai cu draga ta (poate țara, poate ibovnica, poate organizația de bază, poate istoria, cine știe!). Dar, totuși, tind să cred că era vorba de țară, văzută ca o femeie iubită și, mai ales, dodoloață, fiindcă e „întreagă”, alături de care pășeai în același ritm. Cu același pas. Cum s-ar zice, toată lumea evolua impecabil la proba de sincron. Mers, gând, voință, chezășie, viitor, neprecupețeală, nestrămutare etc. La toate, eram sincroni.
Așadar, duminică, România își va repeta destinul la ceas aniversar al democrației, se va îmbrăca în hainele ei de sărbătoare amirosind a diferite mixturi cu olfactivitate prodigioasă (trăscău cu naftalină, ceapă cu odicolon, iuft cu levănțică, ouă clocite cu zahăr ars, sau sfoiag cu scorțișoară!). Şi, cu sufletul său generos, va oferi locuitorilor ei șansa de a defila prin fața imaginii cu viitorul lor sigur-tremurat, cu inima învăpăiată de emoția tensiunii 23 cu 7, însă oricum, voioși, frumoși, bengoși, duioși și norocoși. Căci, nu-i așa, cine oare mai e ca ei? Pe lumea asta, că ailaltă e plină ochi de còpii de-ale lor multiplicate.
Noi singuri votăm, fără ajutorul altcuiva. Noi suntem independenți. Nimeni nu ne-a sugerat ce să facem. Nimeni nu ne-a arătat cum să punem ștampila sau unde să apăsăm. De aceea, noi știm ce vom vota. Nimeni nu ne-a spus cu cine. Nimeni nu ne-a spus cu ce. Dar, mai ales, nimeni nu ne-a spus de ce… Indiferent, însă noi votăm cu mâinile noastre personale, cu mintea noastră cea de pe urmă, cu arsura biciului convingerilor pe spinare și cu greutatea promisiunilor în buzunarele goale. Ne-am luat soarta în propriile mâini. Ale LOR…!
Parcă-l văd pe poporul român clipind cu o năuceală prefăcută, ca o găinuşă curajoasă că va fi tăiată sau ca o divuță orbită de luminile rampei (de gunoi!): „Cine, eeeeu?... Eu am votat schimbarea!”. Şi, dacă-l cauți la dedesubturi, descoperi că poartă aceeași pufoaică din anii ’50.
La fiecare patru ani, imaginea care-mi răsare în minte conţine în ea ceva funest.
Urna de vot a României are două toarte, e din bronz și, mai ales, foarte grea.
Deși, înăuntru e doar cenușă!