”Cine are urechi de auzit, să audă”, a spus Isus Cristos după una dintre cele mai cunoscute parabole ale sale, cea zisă ”a semănătorului”. Trebuie că episodul a fost foarte important, pentru că îl regăsim în trei din cele patru evanghelii și remarca finală a Mîntuitorului a rămas ca o vorbă de sine stătătoare în limbajul curent. Cînd cineva se exprimă ca un oracol sau are pretenția de emite o profeție ori un avertisment sau face o aluzie încifrattă pe care doar cineva anume o poate pricepe, spune așa ”Cine are urechi de auzit, să audă”. Adică, numai cei deștepți , inițiați sau informați pot pricepe ce spune el.
Sigur, nu este singura vorbă din Scriptură care, bucurîndu-se de glorie, a ajuns să fie folosită într-un fel cu totul străin ei. Mie îmi vine în minte adesea această vorbă pentru că sînt de mult timp fascinat de universul sonor. Poate că de aceea îmi și place muzica atît de mult, încît am făcut din ea un drog zilnic. În general, am convingerea că cei care au nu doar urechi, ci ”urechi de auzit”, aud și altceva decît ceilalți. Isus nu a spus ”cine are urechi să audă”, pentru că toți avem urechi. Ci a spus ”cine are urechi de auzit să audă”. Ce înseamnă ”urechi de auzit”? Nu e vorba despre ”ureche muzicală” și nici despre urechea care, supusă consultației la specialistul ORL, se constată că surprinde sunete într-o largă plajă de frecvență și dă o audiogramă bună. E vorba despre o anume deschidere sufletească către ceea ce se aude. Auzul nu se epuizează în percepție simplă, ci doar după ce sufletul ori mintea metabolizează cumva ceea ce se aude.
Gîndul mă duce mai departe, la unul dintre cele mai frumoase și mai lirice momente din Scriptură, găsit în a trei carte a Regilor: teofania de pe muntele Horeb. Ilie, mîhnit și descurajat de atitudinea amenințătoare a Izabelei, se refugiază în pustiu și-și roagă moartea. Dumnezeu îl încurajează, căci misiunea lui nu s-a terminat. Ilie simte că inima sa se întărește și merge să-și caute rădăcinile: la Horeb, în peștera unde, cu veacuri înainte, Mosie văzuse slava lui Dumnezeu. Acolo, Ilie va avea una dintre cele mai tulburătoare întîlniri pe care cineva vreodată le-a avut cu Dumnezeu. Cînd a intrat în peșteră, vocea lui Dumnezeu s-a auzit și i-a zis ”Ce faci, Ilie?” Sau, într-o versiune filologic mai aproape de textul original: ”Ce-i cu tine aici, Ilie?”. Simplitatea aceasta, modul acesta de adresare, patern, desigur, dar și camaraderesc, anticipează teofania. Căci, Dumnezeu îi spune mai apoi : ”Ieși și stai pe munte, în fața Domnului, că Domnul va trece!” Și vine un vînt mare, năpraznic, care despică munții și răstoarnă stîncile – dar nu e Dumnezeu. Și vine cutremur mare, care mișcă adîncurile, dar nu e Dumnezeu. Și vine foc teribil, care arde tot, dar nu e Dumnezeu. Și de-odată se aude ”glasul unei line adieri” – acolo e Dumnezeu. Si Ilie isi acoperă ochii în fața acestor grozavii și după adierea lină în care era Dumnezeu, acesta îi zice iarăși, la fel, amical, ”Ce faci, Ilie?”. Ca și cum îm bate prietenește pe umăr și-i zîmbește.
Aceasta apariție lină după dezastre imense este comentată astfel de sf. Irineu de Lyon: ”Prin aceasta, proroocul care s-a mîniat puternic pe neascultarea poporului mergînd pînă la uciderea proroocilor, a învățat moderația. Prin aceasta se vestea venirea Domnului ca om, venire care, potrivit Legii lui Moise, trebuia să fie blîndă și pașnică și în care Acesta n-a rupt trestia zdrobită, nici n-a stins feștila încă fumegîndă. Prin aceasta se descoperea blînda și pașnică odihnă a Împărăției sale, căci după furtuna care crapă munții, după cutremur, după foc, vor veni vremurile liniștite și pline de pace ale Împărăției Sale, în care, în toată liniuștea, Duhul lui Dumnezeu va face viu pe om și-l va face să crească. ” Iar Grigorie cel Mare înțelege printre altele din acest pasaj că doar mintea liniștită, aflată în contemplație, îl poate percepe, în inefabil, pe Dumnezeu, căci Dumnezeu e un murmur pe care mintea îl simte, dîndu-și imediat seama că, de fapt, nu-L va putea cunoaște niciodată pe de-a întregul.
Impresionant în acest episod biblic nu e doar că Dumnezeu apare cum apare, ci că Ilie avea urechea necesară ca să audă pe Dumnezeu. După revărsări de energii colosale, prăbușiri de munți, ruperi de nori, uragane, cutremure, incendii , ce zgomot trebuia să fie acolo! Probabil că urechea oricăruia dintre noi asurzea sau țiuia sau pocnea. Dar urechea lui Ilie a rămas fină, acordată perfect la energiile divine, cele care nu se aud și nu se simt fizic, ci doar metafizic. Urechea lui Ilie a rămas imediat capabilă să discearnă lina adiere. Ilie avea urechea de auzit. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!