Liviu Pop, acest „Mița Baston” al carnavalului educației românești, a dat drumul, pe Facebook, la fel cum dă drumul la fotografiile cu mătușa la colindat, unui set de reglementări menite să așeze învățământul în albia limpede a normalității. Despre ce este vorba?
Începând din acest an și survolând dezinvolt realitatea dureroasă a școlilor cu grupuri sanitare în fundul curții, în România secolului XXI a mai fost plămădit un regulament-cadru de organizare a unităților de învățământ preuniversitar. Gata, până la schimbarea schimbării, e oficial! Jos uniforma, adio telefoane la cursuri! Elevii au aplaudat fericiți, pe sărite, oricum veneau la școală exact cum se duceau în club - tricouri mulate, siliconate, trusă de machiaj în loc de penar, pantaloni strâmți pe picior, cu vedere la gleznă (și la băieți, și la fete), șofer la scară (pentru beizadelele de conjunctură), botox în buze în loc de călimară și stilou... Peste toate aruncau, neglijent, un sacou, o așa-zisă uniformă. Privind peste capetele amărăștenilor, cei mai mulți, dar și cei mai discreți în pauza mare, când coconii șerpuiesc printre pipițe cu „luisvuton”, România s-a aliniat, domnule, vremurilor. E în trend. Și de ce n-ar fi? Mi-aduc aminte cu strângere de inimă de uniforma din anii ’80. Mama era înnebunită după apret, după dungă, după „ce zice lumea”. Așadar, fierbea într-un cazan special toate albiturile, inclusiv cămășile mele de pionier - țin minte că le manevra cu un clește din lemn, meșterit de tata - , apoi le turna pe umeraș, deci pe mine, tari, țepene, impecabile. Când îmbrăcam uniforma, nu mă încerca niciun sentiment de identitate și apartenență, nici de mândrie că învăț la școala generală numărul opt din Ploiești. Nu! Simțeam, în schimb, că mă sufoc în armura aceea de bumbac pe care în prima recreație o smotoceam zdravăn în partide scurte și intense de fotbal. Mi-aduc aminte că elevii cu părinți săraci n-aveau deloc aceiași pantaloni ca norocoșii colegi cu părinți avuți sau bine cocoțați în ierarhia comunistă. La primii, nădragii străluceau, tociți, tulburând definitiv inocența copilului aflat în pragul adolescenței și retezând aripile abia înmugurite. Așadar, nu cred că uniforma nivelează oamenii, ridicându- i pe unii din mizerie sau coborându-i pe alții în tiparul mediocrității. Săracul va rămâne sărac și în uniformă, și într-o haină șterpelită de la „Totul la 10 lei”. Adevăratele probleme ale educației românești sunt altele și par să-l depășească pe domnul Mița Baston. Faptul că se desființează uniformele, că nu mai ai voie cu telefoanele la cursuri sau că părinții vor alege pentru copiii lor ce manuale auxiliare le vor fi puse la dispoziție sunt doar niște subțiri perdele de fum. Chiar, ce se mai aude, domnule ministru, despre manualele de la clasa a cincea? Învață bine copiii după compendiu? Se descurcă dascălii și fără cărți? Câte școli din România uniformelor desființate n-au încălzire centrală și toalete în incinta clădirii, domnule ministru? Câte generații vom mai sacrifica oare pe altarul acestei tranziții nenorocite? Aștept, respectuos, răspunsurile pe toboganul Facebook.