Înainte de a fi poet, Emil Brumaru este un om care știe să se joace.
Poezia sa, cu totul, este o plăcere de a trăi ritualizată, un joc inventat pe măsură ce poetul îl joacă. Dar și în viața de fiecare zi, Emil Brumaru se joacă. Am numeroase amintiri în legătură cu arta lui de-a se juca. Un singur exemplu.
Odată, mergând la Iași, m-am întâlnit cu Emil Brumaru și m-am plimbat cu el prin oraș. M-am mirat că statuile nu-l salută și că tramvaiele nu opresc atunci când vrea el să treacă strada. Îmi place atât de mult ca poet, sunt atât de convins că este un clasic în viață, încât aș vrea ca tot ce mișcă (și chiar ce nu mișcă) în țara asta să-l respecte. Ei bine, acest clasic în viață ce mi-a propus? Să căutăm pe jos, așa cum alții caută bancnote pierdute, bucăți de sârmă! Mi-a și explicat de ce: pentru că sunt îndoite și încâlcite ca niște hieroglife și conțin, fără îndoială, mesaje secrete. Am intrat în joc și am descoperit ce multe sârme contorsionate sunt pe jos. Apoi, la un restaurant, poetul mi-a dat misiunea să duc „mesajele” unor doamne și domnișoare din București: Ioana Pârvulescu, Adriana Bittel,Marina Constantinescu, Constanța Buzea, Maia Morgenstern, Andreea Marin. Mi-a explicat, totodată, cui anume să-i dau fiecare sârmă și m-a pus să jur că nu voi încurca destinatarele între ele. Ajuns la București, m-am ținut doar parțial de cuvânt. Am înmânat hieroglifele de metal doar colegelor mele din redacție, ca să nu le mai caut pe celelalte, iar de împărțit le-am împărțit la întâmplare. Ce scandal a ieșit! Emil Brumaru a dat mai multe telefoane, ca să afle ce mesaj primise fiecare din divele lui, și s-a supărat foc când a aflat ce neserios curier fusesem.
FOTO; Emil Brumaru
Din tot acest joc de-a viața și de-a literatura, rezultă o poezie plină de farmec, o poezie deloc minoră, cum s-a spus, ci una eliberată de orice responsabilitate neliterară.
Mă număr printre primii critici care au scris despre cartea de debut a lui Emil Brumaru, Versuri, apărută în 1970. Aveam pe atunci 23 de ani. Din 1970 și până azi am scris despre poezia sa zeci și zeci de pagini de critică literară, încercând să-i definesc individualitatea. La un moment dat, când mijloacele de exprimare pe care mi le oferea critica literară mi s-au părut insuficiente, am scris și un poem (parafrazând diferite versuri de-ale lui):
Brumaru are vergi cu care bate Sălbatic epitetele prea dulci Şi-un păr căzut de mari şi vechi păcate În care nu e bine să te-ncurci.
El doarme-n cărămidă, trist, la Iaşi Visând la fete roz din capitală, C-un pix de-argint le face copilaşi, Apoi, cerându-şi scuze, le înşeală.
În fiecare număr din Rom. lit. Îşi plânge-amar iubirile defuncte, Iar noi mereu avem de-nlocuit Cuvântul-mit cu p şi puncte-puncte.
Înzăpezit printre scrisori de-amor Originale, dar şi apocrife, Brumaru-adună sârme vechi şi sfori În care vede tandre hieroglife.
El criticilor nu le dă la cap Cum fac atâţia scriitori români, Ci stă cu ei închis într-un dulap Pe întuneric două săptămâni.
Nimeni nu ştie dacă-i maltratează, Dacă-i răsfaţă cu un ceai rusesc Sau dacă de ceva îi operează, Dar la ieşire criticii zâmbesc.
Tot la Iași s-a mai petrecut o întâmplare amuzantă. Ca să îl tachinez pe poetul Ilie Constantin , și el un om care știe să se joace, l-am anunțat că îmi place soția lui, Mihaela, și că s-a constituit un triunghi conjugal. Ilie Constantin mi-a răspuns cu umor: „Foarte bine. Sunt mândru că fac parte din același triunghi conjugal cu Alex. Ștefănescu.” Eu l-am contrazis. „Tocmai asta e, că nu faci parte. Triunghiul conjugal este format din mine, Mihaela și Emil Brumaru.” Ilie Constantin s-a uitat disperat-întrebător la Emil Brumaru. Iar Emil Brumaru... a confirmat cu toată gravitatea.