„Poporul meu nu se spală de mine! Eu nu mă spăl de poporul meu! Dacă-mi vine alt miros decât mirosul lui, mă spăl pe mâini numai de propriile mele mâini şi mă las legat de boarea de zăpadă a poporului meu”, spunea Nichita Stănescu în una dintre cele mai frumoase poezii ale sale.
Astăzi, versurile mi-au revenit în memorie şi pe buze pentru că acela de la care le-am învăţat a plecat să le recite îngerilor. Actorul Eusebiu Ştefănescu a urcat în luntrea lui Charon şi a trecut Styxul, chemarea morţii fiind mult prea puternică pentru forţele sale slăbite de lupta cu boala necruţătoare.
Sistemul în care trăim, cutia despre care se tot vorbeşte în ultima vreme, cantitatea de gunoi din teatrul nostru, efectul distrugător de suflet al textelor mizere din ziare, fără rost şi fără sfârşit, toate acestea ne agresează în fiecare zi fără să putem ridica un deget să ne apărăm. Suntem amorţiţi şi parcă ceva dinlăuntrul nostru nu ne lasă să reacţionăm. Ne părăsesc în fiecare zi valori adevărate, pe care le ocolim cât trăiesc şi le ignorăm, piese de tezaur fără de care suntem mai săraci, şi totuşi, nu ne mai găsim cuvintele, nu mai avem puterea de a plânge. De a le plânge…
Cum să recuperezi farmecul şi eleganţa pierdută? Cum, când de-a lungul timpului, încet, pe nesimţite, vinul numit om bun, teatru bun, carte bună, a fost îndoit cu apă, picătură cu picătură!? Cum, când magia acestora a fost înlocuită de tupeu fără margini şi cuvântul rostit special pentru a fi înţeles este astăzi atât de departe de o tălmăcire coerentă!? De ce dispar artiştii oneşti, sinceri, corecţi şi nobili, care nu au făcut nimic altceva decât să-l celebreze pe Dumnezeu, Omul, Cultura şi Viaţa !? Vom rămâne fără efigii curând, fără modele, fără amprente, fără ceea ce ne face mai puternici – rădăcinile. Ne vom gândi mereu la mlădiţe, uitând că fără rădăcini acestea nu au cum să mustească de sevă. Vom încerca apoi să căutăm în zadar tradiţia dispărută. Vom avea doar imitaţii din ce în ce mai diluate. Dacă am recunoaşte cât s-a îndepărtat viaţa de noi, ne-am speria. Dacă am recunoaşte cât ne-am îndepărtat de vis, ar lua-o el la fugă în căutarea noastră.
Întreaga mea adolescenţă a nins cu valori. Am fost într-atât de norocoasă. Modele existau la fiecare pas şi pământul acesta respira în acelaşi timp cu oamenii lui. Exista un duşman comun, regimul comunist, şi împotriva lui se luptă cu toate armele. Actorii făceau asta la fiecare spectacol. O replică rostită la momentul oportun dădea sentimentul că suntem trup şi suflet împreună, artist şi public. Dintre atâţia actori pe care-i vedeam în filme şi la teatru, pe Eusebiu Ştefănescu nu aveam cum să nu-l remarc. Era înalt, frumos, limpede, luminos, direct, rafinat şi elegant. Toate colegele mele erau îndrăgostite de el. Şi eu am fost… Pentru că nu aveai nicio şansă în faţa lui. Te cucerea instantaneu şi definitiv. Dar când Dumnezeu te iubeşte, îţi dă şi şanse. Mie mi-a oferit şansa de sta faţă în faţă cu actorul pe care-l admiram. Nu numai ca să-i iau interviu, ci şi la lansări de carte, concerte şi alte evenimente culturale. Cald, de o blândeţe fără egal, cu o răbdare infinită, atuurile sale ca dascăl, Eusebiu Ştefănescu te cucerea fără să i te poţi opune. Îşi aducea la redacţie studenţii, împreună cu actriţa Rodica Mandache, doar pentru ca aceştia să aibă ocazia să arate ce au învăţat. Era mândru de toţi şi de fiecare în parte. Îi iubea. Apoi, în Hala mică, în care ne strângeam cu toţii după spectacol, îmi povestea despre un student sau altul câte în lună şi-n stele, era bucuros că fiica Rodicăi Mandache, Diana Mihailopol, îl ajuta cu regia spectacolelor şi zâmbea, zâmbea dumnezeieşte mereu.
Nimic nu e întâmplător în această viaţă. Mi-aduc aminte, în 2009, sărbătoream revederea cu un prieten de suflet într-o seară de început de iunie, când florile teilor abia scăpaseră din îmbrăţişarea ploii, şi la un moment dat acesta, uşor deranjat, m-a întrebat dacă-l cunosc pe domnul cu părul alb din spatele meu, pentru că îi face semne să mă determine să mă întorc. Era Eusebiu Ştefănescu, ieşit la rându-i în oraş cu prieteni dragi, cu care îşi îngăduia o clipă de răgaz la un pahar cu vin. M-a îmbrăţişat şi mi-a spus că articolul de ziua lui a ieşit foarte bine şi că oricând vreau să vorbim doar să-i spun. Am ciocnit şi ne-am urat de bine unul altuia. Mă simţeam atât de fericită că m-a recunoscut deşi eram cu spatele. Mă simţeam recunoscătoare pentru şansa de a da mâna cu el, darămite pentru îmbrăţişare. Au trecut anii şi ne-am regăsit la lansarea de carte a Clarei Mărgineanu, acolo unde actorul a recitat poezia lui Nichita Stănescu – „Eu nu mă spăl de poporul meu!” cu sufletele noastre, ale celor prezenţi, în palmele lui. Nu-mi aduc aminte clipă frumoasă precum aceea în care 200 de oameni au respirat în acelaşi timp şi au rostit un jurământ pământului din care s-au născut. Eusebiu Ştefănescu a reuşit această performanţă şi de câte ori închid ochii îl văd şi-l aud.
Au urmat lansarea filmului „Iubire elenă”, al regizorului Geo Saizescu, întâlnirile de la Cafeneaua La Muzeu (care astăzi nu mai există, a dispărut odată cu Muzeul Literaturii), dar şi „Sub zodia Mariei”, spectacolul altui OM frumos pe care îl iubesc, Maria Gheorghiu. Pe Maria o lega o prietenie aparte de Eusebiu Ştefănescu. El a fost cel care i-a marcat definitiv destinul artistic şi datorită lui drumul ei a căpătat lumină şi rost. „Tare mi-aș dori dacă s-ar putea ca sufletul lui Eusebiu să nu fie nevoit să plece la cer, aș vrea ca el să rămană aici pe Pământ și să fie împărțit celor care nu au, să se dea de pomană și să fie primit! Poate așa s-ar mai îndrepta puțin lucrurile pe-aici. Poate așa am mai putea trece în siguranță strada, fără teama că ceva rău ni s-ar putea întampla. A fost cel mai bun om pe care Dumnezeu mi l-a scos în cale; a fost o oază de lumină în viața mea; l-am întâlnit exact în momentul în care îmi conturam destinul artistic. Nu cred că vreodată, cineva ar putea spune măcar un cuvânt clătinat despre maestru... era o lumină vindecătoare; vorbele lui râdeau plângeau, ardeau și de fiecare dată reușeau să se așeze temeinic în fiecare om și dădeau rod bun, sănătos și frumos; zâmbetul lui topea ghețarii; tăcerile lui sfredeleau cu sens și te ajutau să înțelegi neînțelesul. Mi-aș fi dorit să pot inventa un cuvânt, un singur cuvânt pe care să-l rostesc și să se prefacă în sufletul lui Eusebiu și cu el să vindec lumea de urât. De-acum, de la capătul de sus al curcubeului, Eusebiu privește spre noi poate cu îngăduință, poate cu regret, poate cu infinită iubire... și poate ne iartă pentru că nu am știut cu adevărat să prețuim dăruirea lui”, îmi mărturisea buna mea prietenă Maria Gheorghiu când am rugat-o să-mi spună câteva cuvinte acum, când am rămas fără încă o piesă din tezaurul românesc.
Mi-am dorit să-i iau un interviu despre credinţă, despre cultură, despre iubire, dar nu am găsit puterea să-l deranjez. Mi-am spus că măcar eu să rămân ziaristul care nu-I trădează şi-i acordă intimitatea de care avea atâta nevoie. Ştiam ce i se întâmpla şi-l admiram pentru verticalitatea cu care trecea prin această nevoinţă. Cu privirile spre Cer a fost până în ziua de 15 martie actorul Eusebiu Ştefănescu, sperând într-o minune. Cei din jurul lui au avut doar un licăr de speranţă, dar au avut. Dumnezeu însă a decis că are nevoie de el acolo, pe scena Lui. Ştia că maestrului îi este greu să stea departe de ceea ce-l făcea fericit peste măsură, teatrul, şi a hotărât că distribuţia sa are nevoie de un actor modest, decent, elegant, cu bun simţ şi peste măsură de iubitor de oameni. Şi-a purtat suferinţa în tăcere, pentru că era bărbat, în semn de respect faţă de public ridicându-şi pălăria ce devenise o amprentă în ultima vreme şi pe care din când în când o ridica metaforic în faţa publicului său. Nu a făcut scandal în jurul său, nu a cerut ajutor, nu şi-a expus rufele în public, nu a făcut nimic din ceea ce fac aşa-zisele vedete zilnic. A fost un gentleman desăvârşit. Eusebiu Ştefănescu era un doctor de suflete, care desfăcea strat după strat din ceea ce acoperea copilul lăuntric al spectatorului şi cu o infinită delicateţe te vindeca şi te aducea la viaţă din nou. Avea o nebănuită abilitate în a face viaţa să-ţi palpite în vene cu un singur cuvânt. Doamne, ocroteşte-l pe acest OM! De astăzi eşti mai bogat cu un suflet... „Ar trebui ca sufletul lui Eusebiu Ştefănescu să fie împărțit celor care nu au, să se dea de pomană și să fie primit!”, spune Maria Gheorghiu şi câtă dreptate are.