Noica spunea, într-un text de tinerețe, că ceva este viu doar în măsura în care este gîndit.
Fenomenul gîndirii are putere însuflețitoare – de altfel, mulți traduc faimosul Cuvînt, despre care o Evanghelie ne spune că a fost înaintea tuturor lucrurilor și că din el toate s-au născut, ca pe o gîndire. Filozofia, specia cea mai sofisticată a gîndirii, chiar dacă nu este necesarmente și cea mai performantă, rămâne totuși regina spiritului și are, în consecință, cea mai mare forță însuflețitoare. Fac acest scurt preambul pentru cei care se vor întreba la ce bun cărțile de genul celor despre care voi vorbi astăzi.
Am în față două cărți cu același titlu, ambele traduceri. Una, apărută în 2010 la editura ART. Cealaltă, apărută în 2015 la Baroque Books & Art. Titlul comun: ”Filozofia vinului”. Mă rog, cea mai veche se cheamă, de fapt, ”Filosofia vinului” – despre disputa inutilă între ”s” și ”z” la mijlocul cuvîntului ”filozofie” poate voi vorbi, poate, cu alt prilej. Ambele cărți, așadar, filozofează despre vin. De ce? Pentru că autorii acestor rînduri, dar și degustătorii lor, știu secretul lui Noica: a gîndi despre ceva înseamnă, printre altele, a-l însufleți. Trebuie să fii un mare iubitor de vin ca să vrei să-i simți sufletul. Nu-ți mai e de-ajuns gustul lui, mirosul lui, culoarea lui – simți că vinul nu se întregește pînă nu capătă suflet și , atunci , îl gîndești.
„Filozofia vinului” din 2010 este scrisă de Massimo Donà, fost profesor de estetică la Academia de Bellearte din Venezia, actualmente profesor de metafizică și ontologie la Universitatea Vita-Salute San Raffaele din Milano și trompetist pasionat într-un sextet de jazz. ”Filozofia vinului” din 2015 este un volum care cuprinde mai multe eseuri pe teme variate ale aceluiași subiect, semnate de nume importante ale filozofiei anglofone, printre care Roger Scruton (care a scos la rîndu-i o carte despre vin acum cîțiva ani), Barry C. Smith (care și coordonează volumul), Kent Bach și Tim Crane. Lor li se adaugă două invitate francofone și cîțiva experți ai vinului – enologi mai mult sau mai puțin amatori, cultivatori, degustători și comentatori ai fenomenului.
În școlile de filozofie anglo-americane ale secolului trecut s-a încetățenit ideea că în bătrîna Europă ar exista ceva ce se cheamă ”filozofia continentală” (”continental philosophy”) în diferență marcată față de genul lor de filozofie numit ”filozofie analitică” (”analytic philosophy”). Sînt, desigur, mulți filozofi de ambele părți ale strîmului Canal al Mînecii care spun că această distincție este inoperabilă în realitate, dar ea s-a încetățenit și, poate de aceea, și mai mulți o practică ajungînd chiar să-i dea și conținut. De pildă, se spune că ”filozofia continentală” este mai eseistică, își subordonează științele și de aceea nu colaborează corect cu ele, asumă un primat al filozofiei în raport cu orice altă disciplină a spiritului, are vocație universală, integrînd orice lentilă intelectuală prin care se vede întreagă realitate (limbaj, istorie, emoții/psihologie, spațiu & timp, mituri etc.), și are o înclinație spre mari concepte, spre metafizică, creînd cu ușurință abstracțiuni. Dimpotrivă, filozofia zisă ”analitică” – cea specifică mediului intelectual de la Vest de Canalul Mînecii – este mai riguroasă, colaborează direct cu știința pe care o consideră un interlocutor egal, dacă nu chiar un pic superior, este axată pe teorii, gîndește țintit și e impregnată de logică. După cum îi spune numele, este o filozofie dedicată analizei cu instrumente cît se poate de riguroase. Construcția instrumentelor gîndirii și analiza lor este, prentu filozofia ”analitică” la fel de importantă ca filozofarea însăși. De altfel, din ”filozofia analitică” s-au născut în veacul trecut noi ramuri ale filozofiei, precum filozofia minții sau științele cognitive.
Am încercat să urmăresc aceste diferențe în cele două cărți, întrebîndu-mă dacă discursul despre vin poate fi și el influențat de asemenea determinări. Mie mi s-a părut că italianul gîndește vinul ”continental”, în vreme ce anglofonii gîndesc vinul ”analitic”. Sau, mai exact, am detectat aromă de ”continentalism” în cartea lui Donà și gust de școală ”analitică” în cartea coordonată de Smith. Dacă greșeșc ori nu, să-mi spuneți dumneavoastră după ce beți cele două cărți. E posibil să greșesc, pentru că, recunosc, le-am amestecat și m-am cam euforizat la un moment dat.