Un articol recent al lui Nicolae Manolescu ne amintește că anul acesta ar fi trebuit să vorbim mai mult despre Paul Zarifopol. Ocazia ar fi fost împlinirea unor perioade rotunde: 140 de ani de la naștere și 80 de ani de la moarte. Zarifopol, admit, nu poate fi iubit ușor. Era prea inteligent, prea snob și prea ”nihilist”. În plus, detesta sentimentalismul.
Dacă nu iubit, poate fi, însă, admirat și savurat cu delicii. Scrisul lui e fermecător, rafinat și eliberator. Lectura lui e o libațiune încîntătoare. Chiar dacă criticii exponențiali ai secolului trecut, G.Călinescu și E.Lovinescu nu l-au privit cu simpatie (Călinescu calificîndu-l direct, în ”Istoria literaturii”, drept incompetent), generațiile mai noi îi așează pe un loc proeminent. Șerban Cioculescu ori Alexandru Paleologu au fost adevărați ”fani” ai lui, Ov. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu și Eugen Simion l-au admirat, și o pleiadă de contemporani, de la Al. Cistelecan la Andreea Mironescu, îi conferă laurii. Fixat în estetic, manevrînd cu talent o cultură personală impresionantă, dovedind ceea ce Lovinescu numea ”independență de caracter”, Paul Zarifopol a avut mereu plăcerea de a contraria judecata generală. Îi era foarte ușor să desființeze, căci avea verb viguros și argument ascuțit. Cînd venea, însă, momentul să și susțină ceva, își vădea limitele. Cărți pe care Zarifopol le socotea foarte importante s-au dovedit a fi de tot perisabile – cine mai citește azi romanul ”Roșu, galben și albastru” de Ion Minulescu, fantezia ”Prințesa Limonata” de A. Maniu ori caraghiosul ”Hronicul măscăriciului Vălătuc” de Al.O.Teodoreanu? Ei bine, criticul care avea obiecții la Stendhal ori la Heine valida estetic aceste cărți.
Totuși, prima ediție completă Caragiale a culturii noastre, în 7 volume, începută de Paul Zarifopol și continuată, după moartea sa, de Șerban Cioculescu, rămîne un monument al culturii naționale legat pentru totdeauna de numele său. Este de-ajuns să citești cîteva rînduri din Zarifopol și să-ți dai seama că întîlnirea cu Caragiale a fost, pentru el, decisivă. Zarifopol este un intelectual rafinat, cu imense și aprofundate lecturi, cu talent literar și vervă, dar fără Caragiale ar fi rămas atît. Impactul ”caragialismului” i-a dat relieful și policromia, dar și stilistica îndrăznelii gîndului care face diferența. Iată ce nota Șerban Cioculescu în această privință: ”A fi trăit atâţia ani, şapte sau opt, în vecinătatea geniului, a fi schimbat cu el vederi şi impresii, mari şi mărunte, despre câte se asociază într-o minte neastâmpărată şi scânteietoare, a fi ascultat împreună simfoniile lui Beethoven, în comuniune cu «inefabilul», ascunzându-şi unul altuia lacrimile mistice, după ce mai întâi îi podidise roua neruşinată a râsului, acest noroc l-am considerat totdeauna privilegiul unic al lui Zarifopol.”
Anvergura lui Zarifopol depășește, însă, cadrul strict al criticii literare. ”Din registrul ideilor gingașe” este produsul unui intelectual mai degrabă acasă în anii 70-80 ai secolului trecut, decît în anii 20, cînd a apărut cartea. Zarifopol spune că ” Intelectual curat se poate numi, cred, numai omul obsedat de inteligență: acela care, normal și necesar, opune realității trebuința și capacitatea pură de a înțelege, fără nici un respect pentru orice alte interese pe care viața, cu vigoarea ei indiscretă, le împinge obișnuit pe primul plan al sufletului. Atitudinea aceasta este rară și monstruoasă.” El însuși este un asemenea intelectual. Rar și monstruos, fără îndoială. În orice caz, și acum am impresia că sîntem o cultură prea mică pentru a primi cu onoarea care i se cuvine pe cineva precum Paul Zarifopol. În finalul articolului evocat mai sus, Nicolae Manolescu avertizează că scrisul lui Zarifopol e plin de capcane și cititorul neavizat cade ușor în ele. Poate și de aceea Zarifopol face, încă, figura unui produs cultural de lux. Ceea ce, dacă dăm luxului sensul de prohibitiv, nu este. Dar dacă dăm luxului sensul de prețios și rar, chiar este.