Pe vremea lui Băsescu, războiul politic adusese pe mulți la exasperare. Pe bună dreptate sau nu, i se reproșa fostului președinte că e scandalagiu, conflictual, provocator.
Cel puțin în ultimii doi-trei ani ai celui de-al doilea mandat Băsescu, țara se grupase în două tranșee politice și starea de tensiune politică se putea simți la tot pasul. Ponta și Antonescu vorbeau despre ”războiul politic” adus pe capul României de Traian Băsescu și, dacă îmi amintesc bine, îl asemuiau pe președinte cu domnitorii medievali al căror nume a rămas legat de cîte un nor de lăcuste ori de cîte o epidemie de ciumă. Mai ales, Ponta, promitea pacea. Slavă Domnului, Ponta nu a ajuns președinte ca să ne fericească de tot cu versiunea lui de pace, dar a ajuns Iohannis, care tot pace și liniște a promis. În fine, acum avem pace...
De cîte ori îi aud vorbind despre pace pe acești politicieni (Ponta, Dragnea, Oprea, Blaga & Gorghiu, Iohannis) mă duce imediat gîndul la o piesă de teatru a lui Aristofan care se cheamă chiar așa, ”Pacea”. Jucată pentru prima dată cu puține zile înainte de semnarea Păcii de la Nicias, care a pus capăt primului act al Războiului Peloponezian, în 421 î.d.Hr., piesa este o comedie clasică, cu accente groase și limbaj slobod, prea slobod chiar, scrisă cu o imaginație excepțională și cu un talent briant, ascuțit, viu, așa cum sînt, de fapt, toate comediile lui Aristofan. Geniul său este, însă, nu doar strălucitor, ci și profund - toate comediile sale subîntind un sens existențial adînc și fac din rîs o antecameră a meditației. Fără să-l amărască și fără să-l stigmatizeze pentru superficialitate.
În ”Pacea”, Trygeos, un atenian simplu, s-a săturat de nesfîșritul război pe care-l poartă cetatea sa cu Sparta și a decis să meargă pe Olimp, să-i ceară socoteală lui Zeus: ”Ce ai de gînd cu poporul grec? Nu vezi că rupi inima tuturor cetăților grecești cu acest război? Nu vezi că ne termini pe toți? Ce faci cu toate aceste nenorociri?”. Unul dintre sclavii lui îi lansează o ipoteză descurajantă: ”Și dacă nu-ți spune ce are de gînd?”, dar Trygeos nu se lasă: ”Atunci am să-l dau în judecată pentru că a trădat poporul grec.” Astfel decis, Trygeos încalecă pe un coleoper gigantic pe care îl adusese de lîngă muntele Etna și pe care îl îndopase cu munți de fecale ca să-l facă să crească cît mai mult anume pentru a putea zbura pînă în Olimp. Coleopterul îl duce în sălașul zeilor, doar că acolo, surpriză!, zeii nu sînt acasă. Sătui de oameni, care nu-i ascultă și apoi îi agasează cu o mulțime de rugăciuni tîmpite, zeii au abandondat Olimpul. În urmă, a rămas doar Hermes, care mai are cîte ceva de rezolvat înainte să o întindă și el. Trygeos îl întîlnește pe Hermes, care îi explică de ce Olimpul e gol. Mai mult, îi spune că în locurile unde înainte viețuiau zeii acum s-a instalat Războiul, un fel de zeu crunt, decis să transforme Grecia într-un carnagiu, și să-i piseze pe toți grecii într-un mojar pe care îl are, de altfel, gata pregătit. Războiul o ține închisă într-un fel închisoare subterană, în întuneric, pe zeița Păcii. După unele peripeții, Trygeos cheamă la el pe greci, formează împreună o mare masă de oameni cu care asediază închisoarea unde era Pacea, profitînd de lipsa Războiului care plecase să caute un pistil mai trainic pentru a pisa și distruge pe greci în mojar. Interesant, în acest asediu descoperim că, deși toți grecii fac același lucru, adică încearcă să elibereze Pacea, unii reușesc să-i încurce pe alții și e greu să-ți dai seama care dintre ei, de fapt, acționează logic și eficient pentru Pace și care, agitîndu-se în numele ei, încurcă locul. În fine, Pacea este eliberată împreună cu cele două prietene ale ei, Festivitatea și Recolta. Trygeos revine în Atena, împreună cu Recolta, care-i va deveni soție, și cu Festivitatea, care va contribui la organizarea ritualurilor pentru întîmpinarea Păcii. Apar și niște negustori cam plouați, pentru că venirea Păcii i-a sărăcit (e vorba despre profitorii de război, existenți oricînd și oriunde), dar, în general, toată lumea se bucură. Pe scurt, aceasta este piesa lui Aristofan. Mă veți întreba ce legătură are această comedie cu pacea politică pe care, zilele acestea, o trăiește din plin România. Păi, mai întîi, că drumul spre Pace se face cu o gînganie hipertrofiată care trebuie îndopată cu rahat. Chiar în piesă, materia aceasta este amintită în legătură cu discursurile politicienilor - ”rahat ne servesc tot timpul”, zice la un moment dat un personaj referindu-se la hrana coleopterei și la asemănarea dintre ea și cetățenii atenieni. Apoi, faptul că zeii au părăsit Olimpul. Ideea poate părea de o uluitoare modernitate doar pentru cei care uită imensa tradiție culturală a gnosticismului. Ideea că Creatorul a abandonat Creația văzînd-o cum a eșuat împotriva voinței sale s-a dovedit a fi de o colosală fecunditate în istoria omenirii, producînd masiv, pe parcursul multor secole, filozofie, teologie, literatură, artă și chiar știință. Pacea este starea de găsit în absența zeilor - de aceea, este o stare înșlătoare și efemeră. Însă Pacea de la Nicias a durat șase ani, după care Războiul Ppeloponezian s-a reluat. În fine, este de notat că în efortul colectiv spre Pace apar mulți entuziaști care mai mult încurcă,dar și că, de pe urma păcii, mulți au de pierdut.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.