Nominalizarea la Oscar a filmului ”Grand Budapesta Hotel” poate surprinde doar pe cei care încă nu știu că americanul Wes Anderson (45 de ani) este deja un cineast-cult.
Toate cele opt filme făcute de el pînă acum sînt savurate în extaz de un cerc nu prea larg, dar entuziast de cinefili ce-i sînt admiratori devotați. Intensitatea, dar și dimensiunea acestui cerc este perfect redată de cifrele primului week-end de lansare a filmului în America. ”Grand Budapesta Hotel” a fost lansat în patru cinematografe (ceea ce e mai puțin decît infim la scara rețelei americane) și a încasat peste 800.000 de dolari în primul week-end, ceea ce este mai mult decît foarte mult pentru condițiile date. Cam asta înseamnă un cineast-cult: circuit restrîns, dar foarte dens.
”Grand Budapesta Hotel” este o poveste spusă captivant în versiune comică, bazată pe cîteva scrieri ale lui Stefan Zweig. De altfel, scena de început, cînd o adolescentă vine la statuia încărcată de glorie a Autorului, seamănă izbitor cu felul în care i-a venit lui Anderson ideea de a face un film după Zweig. Se plimba prin Grădina Luxembourg la Paris și a găsit, într-un colț, statuia lui Zweig înconjurată de un mic și demodat altar. De ce e important acest detaliu? Pentru că numele întregului film, ca și numele întregii literaturi a lui Zweig, este nostalgie. Comedia, intensă uneori, cu accente ”noir” și puternice nuanțe de sarcasm specific filmelor contemporane, subîntinde o nostalgie fără sfîrșit.
Zero Moustafa,ajuns acum la senectute, povestește Autorului inițierea sa în hotelărie și, mai departe, în lumea înconjurătoare petrecută sub influența formidabilului Gustave H. Petrecută cu mulți ani în urmă, în preajma unuia dintre teribilele războaie care au făcut Europa Centrală să explodeze, pe cînd era doar un copil, această inițiere l-a lăsat pe Zero proprietar al acestui hotel straniu, o amintire ușor delabrată a unei epoci de glamour și stil. La începutul poveștii, Zero spune Autorului: ”Cred că lumea lui ( a lui Gustav H. – n.m.) dispăruse încă înainte ca eu să fi intrat în ea. Dar în mod sigur el susținea iluzia acelei lumi cu o grație fermecătoare”. Trăirea în lumi care dispăruseră deja este un fel de existență care a atras atenția lui Anderson. În tot filmul este vorba despre o lume care a dispărut, exact ca în literatura lui Zweig, și ceea ce imaginația noastră explorează este doar urma imprecisă a ei. În privința imaginației, Wes Anderson e un campion. Operînd uneori la limta kitschului, alteori în plin fantastic, Anderson își ia libertatea de a trata subiectul cu mijloacele cinematografice al comediei, mergînd foarte inspirat chiar spre cele ale comediei mute, pentru a accentua ipoteza filmică a amintirii. Totuși, o umbră discretă de tristețe nu părăsește niciodată filmul. Poate că această senzație vine de la singurătatea/singularitatea personajelor. Recenzentul pretențioasei reviste semestriale de cultură ”Queen's Quarterly” din Canada, nota: ” În esență, filmul este o operă memorialistică despre singurătate camuflată în singurătate, spusă de Moustafa Autorului, ambii ajungînd să se întîlnească din cauza singurătăților lor foarte asemănătoare. Relațiile din film sînt de neuitat, dar efemere. Chiar și hotelul legendar se deteriorează, clientela sa se subțiază pînă ajunge să se rezume la un mic grup de oameni care sînt, cu toții, solitari. Singurul lucru care rămîne este o blîndă tristețe, o statuie a Autorului și cuvintele lui pe o pagină”. Aș mai adăuga și o observație din perspectivă locală. Este uimitor să vedem cum un american redă atît de bine sentimentul acela dulce-amar-tomnatic pe care ni-l lasă nouă, celor din acest spațiu, amintirea Europei Centrale de la începutul războiului cel mare, care o va termina. Nu știu dacă va lua Oscar, dar filmul merită aplauze și atenție. Ceea ce, poate, e chiar mai important pentru cineva ca Wes Anderson.
Nu pot încheia fără să subliniez distribuția de zile mari: Ralph Finnes, F. Murray Abraham, Adrien Brody, Ed Norton, Harvey Keitel, Jude Law, Bill Murray.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.