Săptămâna summitului de la Bratislava privind viitorul Europei a adus în prim plan discursul despre Starea Uniunii susţinut de către Jean Claude Juncker.
Într-o formulă extrem de directă, Preşedintele Comisiei Europene a anunţat miercuri, 14 septembrie, drept proiect integraţionist pentru salvarea Uniunii Europene, în sensul creării unui nou domeniu de integrare aprofundată a Uniunii, Armata Europeană. Mai mult, Juncker a mers dincolo de proiectul franco-german – un proiect de construcţie ce viza exclusiv statul major pentru teatrele de operaţiuni, industria militară şi logistica – şi a vorbit despre trupe comune ale Uniunii, sub comanda Bruxellesului, pentru că Europa „nu poate să stea la mâna capabilităţilor statelor membre”. În plus, mesajul lui Juncker conţine şi ameninţarea voalată şi directă potrivit căreia, dacă statele membre nu-şi vor dori acest pas, o vor face doar cele care şi-o doresc. Practic, Juncker a mers mai departe şi de propunerea italiană, „un Schengen al Apărării”, care să vizeze doar statele fondatoare. Numai propunerea ungară, îmbrăţişată de Polonia la Krynica, în acelaşi interval temporar, mergea mai departe de varianta Juncker din Starea Uniunii, respectiv vorbea explicit de Armată Europeană, chiar dacă proiectul din propunerea ungară nu era deloc conturat.
Fireşte că această ieşire a Preşedintelui Comisiei Europene, care vine la o săptămână după proiectele anterioare ale miniştrilor Apărării francez şi german, ministrului de Externe italian şi premierului ungar, a introdus dezbaterea într-un colţ ce sugera o nouă temă de divizare a statelor, în loc să fie un proiect de convergenţă a statelor membre ale UE. În plus, statele baltice au fost primele care au ridicat tonul şi au anunţat preocuparea, chiar a doua zi după declaraţia lui Juncker şi raportul său privind Starea Uniunii, în condiţiile în care beneficiază de sprijinul NATO pentru apărarea propriilor teritorii după summitul de la Varşovia. Într-adevăr, dacă fusese gândit ca un proiect pentru salvarea Europei, Armata Europeană risca să se transforme într- unul de distrugerea NATO. Şi cum Alianţa Nord Atlantică e singura organizaţie credibilă în materia Apărării, în special pentru statele flancului Estic, reacţia principalilor beneficiari la aceste proiecte ale Preşedintelui Comisiei Europene şi a unor oficiali din statele membre a fost vehementă.
În acest context, Preşedintele Klaus Johannis a anunţat vineri seara, la încheierea summitului de la Bratislava - început cu tonuri sumbre prin declaraţia cancelarului Angela Merkel, potrivit căreia Uniunea Europeană este în criză şi e nevoie de mai mult de un summit pentru a gândi formula de ieşire din această „criză profundă” – că summitul informal al Consiliului European nici nu a abordat tema Armatei Europene, ca şi cum soluţia Preşedintelui Jean Claude Juncker e o banală iniţiativă personală. În plus, subiectul nici nu se va discuta în viitorul apropiat, ci elementele discutate ţin de componente minore ale propunerii franco-germane mult înmuiate şi edulcorate.
Astfel, din Armata Europeană a mai rămas „centrul de comandă” pentru operaţiuni peste hotare, creşterea iniţiativelor şi creşterea coordonărilor pe zona de apărare, „inclusiv cu structurile NATO”. De unde Preşedintele Comisiei se gândea că va avea sub conducerea sa viitoarea Armată Europeană, iată că soluţia finală reintră în cadrele raţionale şi predictibile ale deciziei statelor.
Pledoaria pentru Armata Europeană se rezumă la trei soluţii: NATO, NATO, NATO. E şi soluţia raţională, şi cea pragmatică, şi cea realistă. Într- adevăr, nu există armată europeană atât timp cât statele nu investesc în apărare. Mai mult, s-ar putea ca, în viitorul apropiat, contribuţia SUA la bugetul NATO să intre în discuţia noii administraţii americane, indiferent cine va veni la Casa Albă, dezbaterea fiind lansată în termeni deloc de bun augur. Deci interesul direct este al investiţiilor europene în armată, în capabilităţi militare de bună calitate – cele europene au jumătate de generaţie sub cele britanice, o generaţie sub cele americane şi, nu rareori, cele israeliene, de unde şi incapacitatea industriei europene de a furniza armament la nivelul armatelor moderne ale statelor membre. Iar pentru competitivitate, industria militară europeană trebuie să treacă la planşetă şi să proiecteze tehnologii noi, soluţii noi şi armamente noi. Până atunci, NATO – cu SUA, Turcia şi Canada – apără Europa, alături de aproape toate statele membre UE.