Prin vitrina localului vederea este dominată de o parte a megalomaniacei hardughii, numită pe timpul „împuşcatului”, Casa Poporului, şi, în zilele noastre, Palatul Parlamentului, din mult-visatul lui nou Centru Civic.
Stăm cu câte o cafea şi o apă minerală în faţă, la o măsuţă de lângă vitrină. Doamna din faţa mea priveşte îndelung, tăcută, cu gândurile duse prea departe, imaginea greoaie a clădirii. „La ce te gândeşti?”, îndrăznesc s-o întreb încet, după ceva timp. Lasă joaca imperceptibilă a degetelor pe telefonul aflat pe masă şi începe să povestească tărăgănat, în surdină, mai mult ca pentru ea. „Uite-te în jur - când vom pleca - la grandoarea apăsătoare, cvasi nord-coreeană, a clădirilor acestui cvartal necunoscut pentru mine şi care îmi trezeşte foarte multe amintiri, nu toate plăcute, din vechiul cartier tihnit al copilăriei trăite în pantă.
Ai mai auzit de strada Arionoaiei?... O stradă lungă, care urca voiniceşte de jos, de pe la rondul Coşbuc şi până sus, la Uranus, paralelă cu Rahovei, Meteori şi Cazărmii, toate tăiate cam pe la jumătate de strada Ion Ţăranu. Pe Arionoaiei 44 mi-am petrecut copilăria săracă, dar - în ansamblu - fericită. O curte lungă, pietruită, mărginită de locuinţe modeste şi cu latrinele în fundul ei. Când ne venea nouă rândul să le curăţăm, măgăreaţa era mereu doar mie destinată. Deh, se considera că fiind fată, era de datoria mea! Asta era atunci mentalitatea unor oameni simpli. Fată, fată, dar eram băieţoasă, fiindcă aveam doar fraţi şi colindam aproape zilnic cartierul cu gaşca. Vara zburam cu rândul la vale pe o bicicletă şi iarna cu săniile. Viaţa era grea, abia trecuseră peste zece ani de la război, dar noi, copiii, de cele mai multe ori, treceam uşor peste toate...”. Se opreşte o clipă, ca pentru a-şi trage sufletul. O privesc atent, în tăcere şi o rog interesat să continue.
Eram mulţi, bani puţini şi eu mai tot timpul flămândă... Câteodată, mă chema tanti Rafila pe la dânsa, când era zi de post, să-mi dea pâine neagră cu compot de prune, dulce şi bun. N-o refuzam niciodată. Stătea într-o curte vecină, mai sus, într-o casă cu etaj. Avea doar o cămăruţă foarte curată. O mai ajutam din când în când la cărat apă de la cişmeaua din curte. Vizavi, locuia tanti Uţa, care avea muşcate roşii în geam şi asculta ore în şir muzică cu tinerii Benone Sinulescu şi Irina Loghin. Ce viaţă! În fundul curţii noastre cu douăzeci de familii stătea un vajnic colonel de miliţie cu patru clase, care ne alunga atunci când noi, copiii, încercam să ne jucăm. Era veşnic obosit. Când ne era foame, dupa joacă, de Crăciun mergeam in corpore peste drum, la nişte prietene, copii de activişti PMR, care ne dădeau să bem lapte cu cacao şi să mâncăm în ilegalitate (râde) cozonac cu nucă. Ei aveau de toate pe atunci. Mai târziu, au fost mutaţi gratis de partid într-un bloc, vizavi de Sala Palatului... Plecăm?... Încep să mă enervez!”… Ne-am despărţit curând în staţia de autobuz.