Mă gândesc de mai mult timp să scriu un text despre Traian Băsescu, acum la plecarea lui de la Cotroceni. Mai ales că, poate ciudat, deşi a fost în centrul atenţiei atâţia ani, nu am scris despre el decât în două ocazii şi atunci provocat.
Prima dată de bunul meu prieten sociologul Cristi Pantelimon, care, în februarie 2011, mi-a trimis un text polemic intitulat “Despre slăbiciunea lui Traian Băsescu”. Provocării lui Cristi i-am răspuns pe blog, pe parcursul a trei săptămâni printr-o suită de trei texte.
A doua oară, în iunie 2013, când m-a provocat preşedinte însuşi şi când l-am criticat pentru o afirmaţie, cel puţin superficială, dar extrem de dăunătoare, în legătură cu familia şi statutul acesteia în proiectul de modificare a constituţiei.
Recitind zilele din urmă aceste texte, am ajuns la concluzia că este poate mai interesant de a face trimitere la ele, decât de a reveni cu un text nou, mai ales că, în mare, ele acoperă cam tot ceea ce aş avea de spus şi acum. În cele ce urmează voi selecta pasajele cele mai importante din răspunsul dat prietenului meu, urmând ca aceia interesaţi de mai mult să acceseze adresele tuturor acestor texte date la finalul prezentului articol.
Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu (I)
După cum puteţi constata citindu-l, textul despre TB, chiar dacă scurt, este extrem de complicat la a-i răspunde căci are lucruri extrem de precise dar şi multe de o mare generalitate; poartă discuţia de la măsurile şi oamenii lui Băsescu la teme de filozofie politică; este un text analitic, dar şi filozofic, şi uneori, prin metaforă, aproape poetic. A răspunde la o asemenea provocare însemna fie a-l expedia în câteva cuvinte, mergând numai pe concretul vieţii politice româneşti, fie a te lansa într-o mai lungă şi stufoasă discuţie a temelor lansate de autorul lui. Pentru că erau multe lucruri care mă incitau şi care am considerat că merită chiar a le relua, dacă nu a le aborda în premieră, am ales în final un soi de discuţie - analiză pe text, care să se acomodeze şi timpului şi resurselor intelectuale pe care le am la dispoziţie într-o perioadă, după cum spuneam, cam contra cronometru, în care e greu să treci de “filozofia” observaţiei evenimentului cotidian.
În fraza de pornire apare însă pentru prima oară o temă cu greutate (altfel destul de hărţuită în anii trecuţi, rar abordată serios) cea a tipului optim de conducător: liniştit, să-i spunem, olimpian, sub care lucrurile se aşează oarecum de la sine, sau dinamic, provocator de agitaţie, de evenimente zgomotoase, de turbulenţă.
Din păcate, imediat după aceea, Cristi coboară la oamenii din jurul preşedintelui, amănunte care, cred că nu aveau ce cauta după primele trei propoziţii anterioare. Pentru că discuţia care începuse, şi asupra căreia Panteliomn revine cu mult mai multă concentrare de la jumătate încolo, nu are a face cu oamenii preşedintelui (care au şi ei impportanţa lor, dar în alt plan, la un alt etaj, mai aproape de pământ). Tema importantă din punct de vedere al filozofiei şi sociologiei politice este aceea a naturii - formei şi conţinutului - conducătorului politic şi implicit a actului său politic, a puterii cu temei transcendent sau luciferic. Am să las însă puţin deoparte, această temă care oricum revine, în textul lui Cristi cu mult mai multă consistenţă câteva rânduri mai jos, pentru a mă întoarce la cei ce au fost nominalizaţi drept cauze ale sporirii dezordinei: oamenii preşedintelui.
Cristi spune că prin măsurile pe care le ia (mai corect, le impune atât cât îl lasă coaliţia) acesta sporeşte dezordinea şi acest lucru se întâmplă nu din cauza măsurilor - constrângătoare, cum le numeşte el - ci din cauza calităţii oamenilor de lângă el. Pentru că sunt nişte oameni fără principii (evident morale, pentru că altfel, cum zice şi Pleşu, două-trei principii are fiecare, măcar cele care privesc binele personal). Nu mi-e foarte clar dacă se referă numai la consilierii săi şi la apropiaţii din PDL, sau în general la cei din PDL, dar, oricum ar fi, asta este o problemă generală în politica românească; nimeni nu mai are iluzii, cred, în ceea ce îi priveşte pe politicienii români.
În rest, tot ceea ce spune Pantelimon despre ei este perfect adevărat. Ba nu, ar mai fi o observaţie: deşi ştiu că în grandomania lor găunoasă mulţi au ajuns să creadă că întruchipează adevărul şi binele, aş completa finalul propoziţiei "pentru că ei cred că luptă de partea binelui" cu un cuvânt: "personal". Mai mult de atât, nu avem a pretinde de la această grădină zoologică, care este astăzi lumea noastră politică.
Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu (II)
Textul lui Cristi Pantelimon îmi dă prilejul să mă refer la două greşeli cvasi-generale ale consumatorilor de politică din România şi nu numai de aici. În plus, să spun ce cred eu despre Traian Băsescu.
Chiar dacă nu o spune, Cristi nu se poate abţine să nu se poziţioneze faţă de mine ca faţă de un fan al lui Traian Băsescu. A fi fan este însă o primă greşeală a cetăţeanului care intră în jocul (demonic) al democraţiei. Este cea mai răspândită atitudine în România de azi, mult exacerbată de mass-media în dorinţa ei nebunească de a face rating cu orice preţ, chiar cu preţul de a ne transforma pe toţi, ca la fotbal, în fani; ba mai mult în ultraşi, în rupători de scaune, aruncători de petarde, mânuitori de lanţuri; ca să ne ofere apoi tot nouă un spectacol menit să ne upgradeze emoţiile şi răbufnirile, cruzimea, violenţa, intoleranţa, nebunia.
Poziţia mea faţă de Preşedintele României nu este aceea de fan: Preşedintele nu e un club de fotbal, nu e un personaj de telenovelă; este primul funcţionar al ţării, pe care îl plătesc şi de la care am nişte aşteptări.
Din această primă greşeală derivă o a doua, pe care o facem frecvent cu toţii: aşezarea omului care ajunge la Cotroceni, la Victoria sau în dealul parlamentului, pe un piedestal înalt pe care să-l adorăm aşa cum fac adesea îndrăgostiţii. Când personajul real nu se arată a fi chiar cel pe care ni l-am imaginat ne supărăm pe el şi începem să-l urâm. Spargem soclul, dărâmăm statuia şi o facem bucăţi cu barosul sentimentelor noastre confuze.
Dar pe aceşti oameni îi ştiam dinainte; tot dinainte ştim mediile politice din care vin, oamenii cu care lucrează, ce au făcut pentru acestă ţară, adică pentru noi, cât bine, dacă au făcut ceva bine, cât rău. Ştim, adică cu cine avem de-a face. Si atunci, de unde iluzii?
Nu, aici nu e loc de iluzii, pentru că atât timp cât ne vom lăsa manevraţi emoţional de politicieni şi mai ales de mass-media cu interesele ei şi ale mogulilor ei, nu vom face decât că fim tot mai păcăliţi, tot mai dezamăgiţi, tot mai supăraţi.
Nu, după cum am spus, e vorba despre un contract: ce dau ei şi ce dăm noi. Cum acum avem o, aşa-zisă piaţă politică şi nu un monopol, aleg dintre cei care mi se prezintă. Eu sunt un contribuabil care îi plătesc, iar politicienii trebuie să facă pentru mine nişte lucruri. Facem contractul şi la treabă. Că piaţa e deformată şi monotonă şi trebuie, din nefericire să aleg dintre acelaşi oferte ambalate puţin altfel, asta e altă chestie. Dar atunci când îi trimit acolo şi îi plătesc trebuie să ştiu, eu în primul rând pentru ce o fac, de ce l-am ales pe acesta şi nu pe acela, cât la sută mă aştept să facă din cât au promis etc. Această analiză, această evaluare, urmărirea indicatorilor trebuie făcute la rece, ca într-o afacere din care îmi doresc să câştig dar pot şi să pierd.
În sensul celor de mai sus, pentru mine Traian Băsescu nu e nici Steaua, nici Dinamo nici Oţelul Galaţi; este un funcţionar, primul funcţionar al ţării pe care îl plătesc să facă ce nu putem face noi ceilalţi 19 milioane; nu am o pasiune pentru el (până să fie preşedinte, am fost chiar foarte critic cu el), am un contract cu el. Şi prin prisma acestui contract trebui să remarc că Traian Băsescu a făcut câteva lucruri pe care nu le-au făcut precedenţii preşedinţi şi nu le-ar fi făcut niciunul dintre contracandidaţii săi. Iată care:
A condamnat comunismul.
Pe Iliescu îl înţeleg, cum era să facă aşa ceva şi să se condamne singur. Nu a făcut-o. Nu m-am aşteptat la aşa ceva de la el. Nu era în caietul de sarcini, deci nu-l condamn pentru asta, el mi-a luat oricum banii fără contract, prin înşelăciune. Pe el îl condamn pentru tot ceea ce este rău acum.
Pe Constantinescu îl iert dar nu-l înţeleg. Cu el am avut contract. Ba am fost chiar acolo. Şi pentru că am fost acolo l-am văzut din interior: un om mic ajuns pe un scaun de uriaş. Se visa lider regional, gândea viitorul numai prin prisma realegerii sale. A fost ridicol. E ridicol în continuare. Cristi zice că, poate, s-a scrificat. Aiurea, nu i-a ieşit.
A pornit bulgărele anticorupţiei.
Nici un altul nu ar fi făcut-o.
A răscolit, după cum zicea cineva, haznaua până la fund şi azi rahatul pluteşte la suprafaţă, cu chipuri şi nume mai cunoscute sau mai puţin cunoscute, din toate partidele (consistent din PDL), miniştri, parlamentari, preşedinţi de consilii judeţene, primari. Vă imaginaţi aşa ceva sub Geoană, sau Ponta sau Antonescu?
A pornit timida încercare de reformare a statului. Instituţii importante încep să se dezmorţească.
Nicun altul nu ar fi făcut-o.
Mişcarea DNA-ului din ultima vreme, de exemplu, pare, în contrast cu liniştea din trecut, o poveste fantastică. Şi nu numai DNA-ul se mişcă
A vorbit clar şi răspicat către Rusia. A sprijinit Basarabia.
Cât a făcut, cum a făcut? Atât cât a ştiut, cât putut el şi l-au lăsat demonii care locuiesc şi înăuntrul său ca în al oricărui alt politician (şi oricărui alt om).
Traian Băsescu nu s-a născut într-o familie bogată, eventual de polticieni din tată-n fiu în care să consume politica pe pâine albă cu unt din fructe exotice, nu a studiat la Yale, Harvard, Georgetown. E un marinar ajuns în politică, cu o cultură probabil, la momentul respectiv, fără mare întindere, posibil completată în ultimii ani, fără cunoştinţe de politologie şi filozofie politică, care a adus blugi şi whisky pe vremea, care părea eternă, a lui Ceauşescu
Sincer să fiu, mă aşteptam la mai puţin, mă aşteptam chiar să fie ticălos, aşa cum fuseseră ceilalţi şi cum sunt atâţia în jur. E prima oară însă când în schimbul a ce am dat mi-a dat ceva, nu m-a scuipat între ochi zâmbind şi spunându-mi că mă iubeşte. Pentru mine, pentru familia mea, pentru cei care au fost omorâţi şi batjocoriţi de criminalii comunişti ai lui Iliescu, omorâţi şi deportaţi de sovieticii lui Lenin şi ai lui Iliescu, pentru viitorul copiilor noştri a făcut ceva. Poate că foarte puţin. Dar e prima oară când de la o funcţie politică obţinem o valoare cu plus; plus 0,5 e, oricum ai întoarce-o mai mult decât minus 100.
Evident, aşa cum face şi Cristi, în acest punct discuţia s-ar concentra pe: Dar cu ce preţ? Cu ce pierderi? Cu învrăjbirea unei ţări întregi? Cu sporirea dezordinei?
De ce nu?
Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu (III)
Deşi textul tău e majoritar critic la adresa lui Băsescu, înţeleg că totuşi îl aşezi pe acesta, din perspectiva iubirii românilor, foarte sus: alături de Bălcescu şi Mihai Viteazu. Poate că e puţin cam mult, dar pentru el poate să fie deja de ajuns pentru a-şi motiva trecerea pe la Cotroceni. Emil Constantinescu a fost slab din motivele arătate în răspunsul anterior: a fost orientat numai către sine. Poţi şi astfel să-ţi croieşti un loc în istorie dacă ai multă energie şi isteţime. Nu le-a avut. În perioada lui au fost luate unele dintre cele mai tragice măsuri pentru viitorul României - vezi distrugerea finală a complexelor de porci, de vite şi de păsări. Mai ţii minte imaginile cu porcii care de foame rodeau fiarele ţarcurilor şi mureau cu miile? Au fost lucruri făcute cu bună ştiinţă. Ca şi altele legate de închideri iraţionale în industrie. După 2000 lucrurile s-au mai îmbunătăţit, dar şi pentru că ajunsesem foarte jos: de acum veneau, pe pustiu, investitorii!
Nu cred în omul politic spectator, detaşat, urmărind superior mecanismele sociale, economice şi politice - poate în perioade de belşug, stabilitate, construcţie solidă. În perioade ca aceea pe care o tot trecem trebuie acţiune. Bălcescu a acţionat, Viteazu a acţionat; nu există conducător căruia să-i fi rămas numele în timp şi care să fi reflectat de la distanţă. Pămpălăii - cum au fost politicienii nemţi dărâmaţi de nazişti - de exemplu - au lăsat în urmă răni mult mai adânci. Uite, Iliescu, în toate mandatele sale, a fost mult mai "cuminte"; şi cum au mers lucrurile; ce ne-a lăsat el "moştenire"?
De aceea nu cred nici în linişte - mai ales în astfel de vremuri. Linişte în natură, la apusul soarelui pe malul mării, în camera de lucru sau în dormitor. Liniştea din societate mă sperie: pe vremea lui Ceauşescu era linişte. În comunism era linişte, peste tot. Înţeleg ce vrei să spui, dar am senzaţia că eşti călare pe două lucruri deosebite: într-o parte se aplică în cealaltă nu. Tâlharii de stat preferă liniştea. Jefuitorii de la ghişeul local până la Cotroceni, preferă liniştea. Vânzătorii de ţară, preferă liniştea. Mai ştii cum s-a vândut Petrom - în linişte, toţi au fost de acord, unii au luat banul gros, alţii de paradă, cum să te opui la aşa măreţ contract?
Sunt însă de acord că vânzoleala multă strică, devalorizează acţiunile bune, stârneşte confuzie, panică. Este chiar ea un semn al unei confuzii proprii, al lipsei de experienţă, de decantare culturală, al lipsei de colaboratori cu adevărat pricepuţi sau al neştiinţei de a-ţi valoriza colaboratorii pricepuţi. Toate astea le-a avut şi încă le are Băsescu, chiar dacă a evoluat mult faţă de momentul începutului. Dar nu e uşor să fii decan (o ştii chiar tu), dar-mi-te preşedinte de ţară.
Nu cred că Băsescu se teme de linişte pentru că nu o poate controla; cred că se teme, acum, printre alte frici omeneşti, de a nu lăsa nicio urmă cât de cât apreciată în istorie; de a nu fi pomenit la şi alţii, sau chiar de a nu fi pomenit de loc. Se teme poate de linişte ca semn că nu a făcut nimic.
Nu l-aş aşeza pe Băsescu alături de, cum zici tu, ceilalţi "acţionari" învinşi ai efortului de curăţire a României". Mai întâi pentru că nu ştiu cine sunt aceşti alţi acţionari în afară de Boc cel, pînă mai ieri, cuminte; văd doar nişte umbre care mai mult mimează acţiunea, care n-o doresc şi nu vor fi nici epuizaţi nici fără speranţă. Şi câţiva procurori, judecători, funcţionari care par a se trezi.
Nu cred că va fi bine pentru următorul preşedinte să lase lucrurile libere: să acţioneze puţin şi să facă mult, da. Dar cine? Poate unul de import cu contract de management! Dacă-i trimitem pe toţi politicienii români şi pe funcţionarii superiori în vacanţă şi aducem câteva mii de nemţi.
Băsescu a acţionat mult, zici tu, şi a făcut puţin. Sunt de acord. Dar: după cum spuneam şi în răspunsul (II) puţin înseamnă mult faţă de nimic şi infinit faţă de minus. Şi acest puţin - decizia de ieri pt Voiculescu (decizia de turnător), crezi că se obţinea într-un "liniştit regim" Iliescu, Năstase, Geaonă, Antonescu? - se poate dovedi mâine ca mugurele din care a crescut un copac.
Dacă mă gândesc mai bine, asemănarea cu Mihai Viteazu e destul de interesantă: şi domnitorul a stârnit multă vânzoleală şi a sfârşit, aparent, fără rezultate. Dar un mugure tot a fost acolo. Şi a devenit copac de-abia la 1918.
Sper să fi văzut bine mugurele de azi şi să nu aşteptăm atât.
PS1: În ceea ce priveşte liniştea, Ana Blandiana declara de curând: Am fost convinsă ca toţi sunt cu mine, că Ceauşescu şi ai lui sunt răi, că noi nu suntem decât victime. Dupa '89 am descoperit că, deoarece înainte tăceam, de fapt nu ne cunoaşteam.
Textul lui Cristi Pantelimon poate fi găsit la:
http://paulghitiu2009.blogspot.ro/2011/02/despre-slabiciunea-puterii-lui-traian.html iar Răspunsurile mele complete la:
http://paulghitiu2009.blogspot.ro/2011/03/jurnal-polemic-despre-traian-basescu.html, http://paulghitiu2009.blogspot.ro/2011/03/jurnal-polemic-despre-traian-basescu-ii.html, http://paulghitiu2009.blogspot.ro/2011/03/jurnal-polemic-despre-slabiciunea.html.
Scrisoarea deschisă către Traian Băsescu poate fi găsită la http://paulghitiu2009.blogspot.ro/2013/06/domnule-presedinte-traian-basescu.html