Augustin Lazăr a încercat să dea o explicație inexplicabilului, să-și fardeze cumva hidoșenia de participant la ororile unui regim criminal. Drept pentru care, a susținut marți o conferință de presă, în care s-a silit să răspundă la acuzațiile potrivit cărora a refuzat de două ori eliberarea din închisoare a disidentului anticomunist Iulius Filip.
După mai multe zile de mormăieli și mârâieli, îngrijorat de amploarea pe care o lua scandalul și de corul din ce în ce mai sonor al celor care îi cereau demisia și renunțarea la a mai candida din nou la funcția de procuror general al României, am putut reține că, de fapt, el este o victimă. Mai întâi, a instituțiilor de presă care au „prezentat tendențios” episodul. Asta pentru că, a spus Augustin Lazăr, „atribuțiile acestei comisii nu erau de punere în libertate a celor condamnați”, această punere în libertate „era atributul exclusiv al instanței de judecată”.
Așa este, comisia nu punea ea în libertate direct, ci acționa ca un filtru care putea decide discreționar blocarea posibilității ca punerea în libertate să ajungă în fața instanței. În calitate de șef al comisiei, procurorul Augustin Lazăr exact asta a și făcut, exact asta i se și reproșează, că a respins de două ori, în doi ani consecutivi, posibilitatea ca deținutul politic Iulius Filip să fie pus în libertate. Pe de altă parte, am mai putut afla de la Augustin Lazăr că a fost nu doar o victimă a presei rele, ci și a legilor comuniste din acea vreme, obligat să le aplice în calitate de procuror, deși erau „unele discutabile, bazate pe o etică deficitară”, care se constituiau într-un „cadru legal în care marja de apreciere era foarte mică”.
Cu alte cuvinte, el știe că legile erau nenorocite, dar ce să facă, trebuia să le aplice, nu avea încotro. „Aceea era practica conform legii în vigoare!”, a concluzionat împăcat de minune cu sine și zâmbind ușor mirat că nu este înțeles.
Să fie foarte limpede: pe Augustin Lazăr nu l-a făcut nimeni procuror cu forța! Potrivit biografiei sale postate pe pagina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după absolvirea facultății în anul 1981, a fost pentru câteva luni, până în februarie 1982, avocat stagiar în Baroul Alba. Nu l-a dat nimeni afară din Barou, dar nu i-a plăcut avocatura, drept pentru care, de la 1 martie 1982, a devenit procuror stagiar la Procuratura Alba Iulia. Pe de altă parte, dacă nu l-a făcut nimeni procuror cu forța, nici nu l-a ținut nimeni în această activitate cu forța. Putea să părăsească oricând elegant activitatea de procuror, dacă era scârbit de „etica deficitară” a legilor pe care trebuia să le aplice și dacă era descurajat din visurile mărețe de a face dreptate departe de „marja de apreciere foarte mică” pe care i-o conferea statutul profesional. Putea deci să facă un pas în afară, înapoi în avocatură spre exemplu, așa cum au făcut o mulțime de procurori și judecători în acele vremuri în care, cu nițel caracter și puțină voință puteai să-ți păstrezi sufletul și demnitatea.
Mai mult, scuzele din categoria „Alea erau timpurile, aia era legea, alea erau ordinele!” nu merg! Nici legal, nici moral! Moral, nicio lege nu te poate obliga să fii neom, să nu zic bestie! Legal, de vreo trei sferturi de secol, de la Nurnberg încoace, ordinul primit - chiar și acela de sub semnul obligației legale de serviciu - nu-l exonerează de răspundere pe făptaș, nici măcar atunci când el îmbracă toate formele care dau aparența legalității. Un exemplu?
Kommandobefehl (ordinul comandoului) a fost un ordin secret, scris, cu putere de lege, emis de Adolf Hitler în 18 octombrie 1942. Prin el, Adolf Hitler, conducător absolut al Germaniei, stabilea ca toți militarii din compunerea comandourilor aliate capturați să fie executați pe loc, fără nicio judecată și fără să se țină cont de nicio altă condiție, cum ar fi echiparea în uniformele armatelor statelor lor sau postura în care s-ar fi predat. În cuprinsul aceluiași ordin care încălca prevederile acordurilor internaționale din acea vreme, la care și Germania era parte, se mai stabilea că orice încălcare sau neîndeplinire a ordinului se va pedepsi cu glonțul, în conformitate cu prevederile legale marțiale, pe timp de război. Așa cum nu s-ar fi așteptat, ofițerii germani care au acceptat să execute astfel de prizonieri, militari din trupele aliate, au fost judecați pentru crime de război și condamnați în consecință. Cel mai cunoscut caz este cel al generalului de infanterie Anton Dostler. Aflat pe frontul din Italia, acesta a ordonat împușcarea a 15 soldați americani, membri ai unui comandou debarcat pe litoralul din zona orașului La Spezia, cu toate că erau echipați în uniforme militare. Invocarea respectării ordinului legal emis de către general, sub sancțiunea pedepsei aplicate de plutonul de execuție al lui Hitler, nu a fost acceptată de către instanța militară, drept pentru care, generalul german a fost condamnat la pedeapsa capitală și executat. Nu a fost singurul caz.
Desigur, nu toți cei care aplică fără discernământ ordinul superiorilor, sau litera legii croite în baza unei „etici deficitare” - așa cum consideră chiar Augustin Lazăr că era legea pe care o apăra în calitate de procuror al RSR - se fac vinovați de crime de gravitatea celor din categoria pomenită mai sus. Cu toate astea, invit cititorul să decidă el dacă este de condamnat, fie și doar moral, doar cel care execută un ordin criminal sub amenințarea cu moartea în caz de neexecutare, nu și cel care urmează și aplică o lege pe care o consideră nemernică, lipsită de etică, doar pentru că așa îi este comod și nu are chef să apeleze, chiar și fără niciun risc, la alternativele care l-ar așeza departe de orice nemernicie.